Despre zidirea văzută
Însuşi Dumnezeul nostru, proslăvit în Treime şi Unime „a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele" , aducând pe toate de la neexistenţă la existenţă. Pe unele, cum este cerul, pământul, aerul, focul şi apa, nu le-a făcut din o materie preexistentă; pe altele, cum sunt vieţuitoarele, plantele, seminţele, le-a făcut din cele care au fost create de el. Acestea s-au făcut la porunca creatorului din pământ, apă, aer şi foc.

Despre cer
Cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute, înăuntrul lui sunt puterile spirituale ale îngerilor şi în el sunt închise şi înconjurate toate cele sensibile. Numai Dumnezeirea este necircumscrisă; ea le umple pe toate, le conţine pe toate, le înconjoară pe toate, pentru că este mai presus de toate şi le-a creat pe toate.

Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de „cerul cerului” şi de „cerurile cerurilor” , şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer , spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele. Mai mult, Dumnezeu a numit tăria cer şi a poruncit ca acesta să fie în mijlocul apei, orânduind ca el să separe apa care este deasupra tăriei şi apa care este dedesubtul tăriei . Dumnezeiescul Vasile , iniţiat fiind din dumnezeiasca Scriptură, spune că natura acestuia este fină ca fumul . Alţii spun că este lichidă, pentru că s-a făcut în mijlocul apelor. Alţii, că este formată din cele patru elemente. Alţii numesc cerul al cincilea element, altul decât cele patru.

Unii au socotit că cerul înconjură universul în formă de cerc, că este în formă de sferă şi ori din ce parte l-ai privi el este partea cea mai înaltă, iar partea de la mijloc a locului cuprins de el este partea cea mai de jos. Corpurile uşoare şi fine au primit de la creator partea de deasupra; iar cele grele şi care trag în jos, locul cel mai de jos, care este mijlocul. Elementul cel mai uşor şi care tinde cel mai mult în sus este focul; acesta, spun ei, este aşezat îndată după cer, şi îl numesc eter. După el, mai jos, este aerul. Pământul şi apa, însă, pentru că sunt mai grele şi tind mai mult în jos, atârnă în partea cea mai de la mijloc. Toată această orânduire este pentru motivul că ele sunt contrarii: jos pământul şi apa — apa, însă, este mai uşoară decât pământul, pentru aceea este şi mai mobilă decât el — mai sus de pământ şi de apă, peste tot, de jur împrejur, ca o îmbrăcăminte, aerul; şi peste tot împrejurul aerului, eterul. Iar în afară de toate, în formă de cerc, cerul. Ei spun că cerul se mişcă în formă de ciclu şi că strânge împreună pe cele dinăuntru în aşa fel că ele rămân fixe şi nu cad.

Ei spun că cerul are şapte zone, una mai înaltă decât alta. Ei susţin că cerul are o natură foarte fină, ca fumul şi că fiecare zonă are câte o planetă. Au spus că sunt şapte planete: Soarele, Luna, Jupiter, Mercur, Marte, Venus şi Saturn. Ei spun că Venus este când luceafărul de dimineaţă, când luceafărul de seară. Au numit pe acestea planete, pentru că se mişcă contrar mişcării cerului: cerul şi celelalte stele se mişcă de la răsărit la apus, dar numai acestea se mişcă de la apus la răsărit. Şi acest lucru îl vom observa la mersul lunii, care în fiecare seară dă puţin îndărăt.

Toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se depărtează în chip egal de la pământ şi în sus şi în lături şi în jos. În jos şi în lături adică, potrivit felului nostru de a simţi, pentru că, potrivit celor spuse mai sus, cerul ocupă în toate părţile locul de sus şi pământul pe cel de jos. Ei spun că cerul înconjură pământul în formă de sferă şi trage împreună cu el, prin mişcarea lui foarte iute, soarele, luna şi stelele. Şi când soarele este deasupra pământului, avem aici zi; iar când este sub pământ, avem noapte. Când soarele se pogoară sub pământ, aici este noapte, iar acolo zi.

Alţii şi-au închipuit că cerul este semisferic, pornind de la cuvintele lui David, grăitorul celor dumnezeieşti: „Cel ce întinzi cerul ca o piele” , cuvinte care arată cortul, şi de la cuvintele fericitului Isaia: „Cel ce ai pus cerul ca o boltă” . Aceştia spun că atunci când soarele apune, luna şi stelele înconjoară pământul de la apus spre miază-noapte şi sosesc astfel iarăşi la răsărit. Dar, fie că este aşa, fie că este în chipul celălalt, toate s-au făcut şi s-au statornicit prin porunca lui Dumnezeu şi au dobândit ca temelie neclintită voinţa şi sfatul dumnezeiesc: „El a spus şi s-au făcut; El a poruncit şi s-au zidit; le-a întemeiat în veac şi în veacul veacului. Poruncă a pus şi nu va trece” .

Cerul cerului este aşadar primul cer, care este deasupra tăriei. Iată două ceruri, căci Dumnezeu a numit şi tăria cer. În mod obişnuit, însă, în Sfînta Scriptură se numeşte cer şi aerul, pentru că se vede sus. „Binecuvântaţi, spune Scriptura, pe toate păsările cerului” , adică ale aerului. Căci aerul şi nu cerul este locul prin care merg păsările. Iată trei ceruri, despre care a vorbit dumnezeiescul apostol . Dar dacă ai vrea să iei pe cele şapte zone ca şapte ceruri, nu se vătăma cu nimic cuvântul adevărului. De obicei în limba ebraică cerul este numit la plural ceruri. Aşadar când voia să zică cerul cerului, a zis „cerurile cerurilor” , ceea ce indică cerul cerului, adică cerul de deasupra tăriei; iar când spune „apele de deasupra cerurilor” , potrivit uzului limbii ebraice este numit cu pluralul ceruri sau aerul şi tăria sau cele şapte zone ale tăriei sau tăria.

Toate cele create, potrivit firii lor, sunt supuse stricăciunii şi prin urmare şi cerurile. Se ţin, însă, şi se conservă prin harul lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este prin fire fără de început şi fără de sfârşit; pentru aceea s-a şi spus: „Acestea pier, iar tu rămâi” . Totuşi cerurile nu vor pieri complet: „Căci se vor învechi şi ca o haină se vor strânge şi se vor schimba , şi va fi cer nou şi pământ nou” . Cerul este cu mult mai mare decât pământul. Fiinţa cerului, însă, nu trebuie să o cercetăm, căci ne este necunoscută.

Nimeni să nu socotească că cerurile sau luminătorii lui sunt însufleţiţi, căci sunt neînsufleţiţi şi nesimţitori. Pentru aceea când dumnezeiasca Scriptură spune: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul” , atunci cheamă la veselie pe îngerii din cer şi pe oamenii de pe pământ. Scriptura obişnuieşte să personifice şi să vorbească de cele neînsufleţite ca de cele însufleţite, cum sunt următoarele texte: „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a tras îndărăt” ; şi „Ce-ţi este ţie mare că fugi şi ţie Iordane că te tragi îndărăt?” . Şi munţii şi dealurile se întreabă care sunt motivele săltării lor . Tot astfel obişnuim şi noi să spunem: S-a adunat oraşul. Prin aceste cuvinte nu voim să indicăm clădirile, ci pe locuitorii oraşului. „Şi cerurile vor povesti slava lui Dumnezeu” ; prin aceste cuvinte nu vrea să arate că cerurile slobozesc glas, care să se audă de urechi sensibile, ci că ele, prin măreţia lor, ne prezintă puterea creatorului, iar noi, observând frumuseţea lor, lăudăm pe creator ca pe artistul cel mai desăvârşit.

Despre lumină, foc, luminători, soare, lună şi stele
Focul este unul din cele patru elemente. Este uşor şi se ridica mai sus decât toate celelalte; este caustic şi luminător în acelaşi timp. A fost creat de creator în prima zi. Căci dumnezeiasca Scriptură zice: „Şi a zis Dumnezeu să se facă lumină şi s-a făcut lumină” . Unii susţin că focul nu este altceva decât lumină. Alţii spun că lumina este focul cosmic, care se află deasupra aerului, pe care îl numesc eter.

Aşadar Dumnezeu a făcut lumina la început, adică în prima zi; ea este frumuseţea şi podoaba întregii creaţiuni văzute. Căci ia lumina şi toate rămân necunoscute în întuneric, fără să poată să-şi arate frumuseţea lor. „Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte” , întunericul nu este o existenţă, ci un accident, deoarece este lipsa luminii. Aerul nu are în fiinţa lui lumina. Aşadar aerul lipsit de lumină, l-a numit Dumnezeu întuneric. De asemenea întunericul nu este fiinţa aerului, ci întunericul este lipsa luminii, întunericul este mai mult un accident decât o existenţă. N-a fost numită întâi noaptea, ci ziua, pentru aceea întâi este ziua şi pe urmă noaptea şi noaptea urmează zilei. Iar de la începutul zilei până la ziua cealaltă este o zi şi o noapte. Scriptura a spus: „Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua întâia” .

Aşadar în cele trei zile, la porunca dumnezeiască, răspândindu-se şi adunându-se lumina, s-a făcut ziua şi noaptea, în a patra zi a făcut Dumnezeu luminătorul cel mare, adică soarele ca să conducă şi să stăpânească ziua — prin el se constituie ziua, căci ziua este timpul când soarele este deasupra pământului, iar durata unei zile este drumul soarelui pe deasupra pământului de la răsărit la apus — luminătorul cel mic, adică luna şi stelele, ca să conducă şi să stăpânească noaptea şi să o lumineze . Noaptea este timpul în care soarele este dedesubtul pământului, iar durata nopţii este drumul soarelui pe sub pământ de la apus la răsărit. Prin urmare luna şi stelele au fost orânduite ca să lumineze noaptea; asta nu înseamnă că ele sunt în timpul zilei mereu sub pământ, căci sunt stele pe cer deasupra pământului şi în timpul zilei, ci că soarele, prin strălucirea lui mai puternică, ascunde atât stelele cât şi luna şi nu le îngăduie să se vadă.

Creatorul a pus în aceşti luminători lumina cea dintâi creată, nu pentru că nu avea altă lumină, dar pentru ca să nu rămână inactivă acea lumină. Căci luminătorul nu este însăşi lumina, ci cel care conţine lumina.

Învăţaţii spun că printre aceşti luminători sunt şapte planete; ei spun de asemenea că ele au o mişcare contrară cerului. Din pricina aceasta le-au numit planete. Ei spun că cerul se mişcă de la răsărit la apus şi planetele de la apus la răsărit; iar cerul trage împreună cu el pe cele şapte planete prin mişcarea lui, pentru că este mai iute. Numele celor şapte planete sunt acestea: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, în fiecare zonă a cerului se află câte una din cele şapte planete:

În prima, adică în cea de mai sus, Saturn
În a doua, Jupiter
În a treia, Marte
În a patra, Soarele
În a cincea, Venus
În a şasea, Mercur
În a şaptea şi cea mai de jos, Luna

Ele îşi urmează fără încetare calea pe care creatorul le-a orânduit-o lor şi aşa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeiescul David: „Luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat” . Prin cuvintele „le-ai întemeiat” a arătat fixitatea şi imutabilitatea orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a rânduit „la timpuri, la semne, la zile şi la ani” . Pentru aceea prin soare se constituie cele patru anotimpuri: primul, primăvara, căci în el a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este de asemenea anotimpul când ziua este egală cu noaptea.

Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Ea constă prin răsărirea soarelui din jumătatea locului de unde răsare soarele. Este temperată, crescătoare de sînge, caldă şi umedă. Ţine mijlocul între iarnă şi vară: este mai caldă şi mai uscată decât iarna, dar mai rece şi mai umedă decât vara. Acest timp se întinde de la 21 martie până la 24 iunie. În urmă, când răsăritul soarelui se urcă spre părţile mai de nord ale locului de unde răsare soarele, urmează anotimpul de vară, care ţine mijlocul între primăvară şi toamnă, căci are căldura primăverii şi uscăciunea toamnei. Este caldă, uscată şi creşte fierea galbenă. Acest anotimp are ziua cea mai mare, de cincisprezece ore, iar noaptea foarte mică, având o durată de nouă ore. Se întinde de la 24 iunie până la 25 ale lunii septembrie. Apoi, după ce soarele se întoarce iarăşi la jumătatea locului de unde răsare soarele, vine anotimpul de toamnă în locul celui de vară. El este cam la mijloc între frig şi căldură, între uscăciune şi umiditate şi ţine mijlocul între anotimpul de vară şi anotimpul de iarnă, căci are de la cel de vară uscăciunea, iar de la cel de iarnă frigul. Toamna este friguroasă şi uscată şi creşte în veninul cel negru.

Acest anotimp are iarăşi ziua egală cu noaptea: ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore. Se întinde de la 25 septembrie până la 25 decembrie. Dar când soarele se pogoară spre partea cea mai mică şi cea mai de jos, adică spre partea de miazăzi a locului de unde răsare soarele, vine anotimpul iernii. El este friguros şi umed şi ţine mijlocul între toamnă şi primăvară, căci are frigul de la anotimpul de toamnă, iar umezeala de la anotimpul de primăvară. Acest anotimp are cea mai mică zi, fiindcă este de nouă ore, şi cea mai mare noapte, pentru că este de cincisprezece ore; ea creşte în flegmă; se întinde de la 25 decembrie până la 21 martie. Căci Creatorul, în chip înţelept, a avut grijă mai dinainte să nu cădem în boli grele, prin trecerea de la cea mai mare răceală sau căldură sau umezeală sau uscăciune la temperaturile contrare acestora. Căci raţiunea ştie că sunt vătămătoare schimbărilor bruşte.

În chipul acesta soarele produce anotimpurile şi prin ele anul, şi zilele şi nopţile; pe unele când răsare soarele şi este deasupra pământului, pe altele când apune şi este sub pământ. Soarele dă lumină şi celorlalţi luminători, adică lunii şi stelelor.

Învăţaţii spun că dintre stele, sunt pe cer douăsprezece zodii, care au o mişcare contrară soarelui, lunii şi celorlalte cinci planete şi că prin cele douăsprezece zodii trec cele şapte planete. Soarele face o lună în fiecare zodie şi timp de douăsprezece luni străbate cele douăsprezece zodii. Numele celor douăsprezece zodii şi lunile lor sunt acestea :

Berbecul primeşte soarele în luna lui martie 21.
Taurul în luna lui aprilie 23.
Gemenii în luna lui mai 24.
Racul în luna lui iunie 24.
Leul în luna lui iulie 25.
Fecioara în luna lui august 25.
Cumpăna în luna lui septembrie 25.
Scorpia în luna lui octombrie 25.
Săgetătorul în luna lui noiembrie 25.
Cornul Caprei în luna lui decembrie 25.
Vărsătorul de apă în luna lui ianuarie 25.
Peştii în luna lui februarie 24.

Iar luna străbate cele douăsprezece zodii în fiecare lună, deoarece este mai joasă şi trece prin ele mai repede. Căci după cum dacă vei face un cerc înăuntru altui cerc, cercul dinăuntru va fi mai mic, tot astfel şi drumul lunii, care este mai joasă, este şi mai mic şi se termină mai iute.

Elinii spun că prin răsăritul, apusul şi prin conjuncţia acestor stele, a soarelui şi a lunii, se conduc destinele noastre. Cu aceasta se ocupă astrologia. Dar noi susţinem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune, de vânturi şi de alte asemenea, dar nici într-un caz semne ale faptelor noastre, căci noi am fost făcuţi liberi de creator şi suntem stăpânii faptelor noastre. Dacă facem toate din cauza mişcării stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem: iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute, nici viciu. Iar dacă nu am dobândit nici virtute, nici viciu, atunci nu suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse. Dumnezeu va fi nedrept dacă dă unora bunătăţi, iar altora necazuri. Apoi Dumnezeu nu va cârmui şi nici nu va purta grijă de făpturile sale, dacă toate se conduc şi se produc din necesitate. De prisos va fi raţiunea noastră, căci nu suntem stăpânii nici unei fapte şi în deşert deliberăm. Dar negreşit raţiunea ni s-a dat în scopul deliberării; pentru aceea tot ceea ce este raţional este şi liber.

Noi spunem că stelele nu sunt cauza celor care se întâmplă, nici a producerii celor care se fac , nici a distrugerii celor care pier, ci mai degrabă semne ale ploilor şi ale schimbării aerului. Poate că ar spune cineva că stelele, dacă nu sunt cauzele războaielor, sunt totuşi semnele lor. Calitatea aerului, însă, care rezultă din pricina soarelui, lunii şi a stelelor, dă naştere într-un fel sau altul la diferite temperamente, stări sufleteşti şi dispoziţii. Dar stările sufleteşti fac parte din actele care sunt în puterea noastră; căci atunci când se schimbă sunt stăpânite şi sunt conduse de raţiune.

De multe ori se produc şi comete, care sunt nişte semne ce vestesc moartea regilor. Ele nu fac parte dintre stelele care s-au făcut la început, ci se produc la porunca dumnezeiască în timpul hotărât şi dispar iarăşi. În timpul naşterii trupeşti, iubitoare de oameni şi mântuitoare a Domnului, care pentru noi s-a făcut, s-a arătat magilor o stea , care nu era dintre stelele care au fost făcute la început. Şi lucrul acesta este evident din aceea că steaua mergea când de la răsărit la apus, când de la miazănoapte la miazăzi, când se ascundea, când apărea. Iar aceasta nu este rînduiala şi natura stelelor.

Trebuie să se cunoască că lumea, este luminată de soare, nu pentru că Dumnezeu nu a avut de unde să-i dea lumină proprie, ci ca să pună în natură ritm şi ordine, pentru ca unul să conducă, iar altul să fie condus, ca şi noi să ne învăţăm de a comunica unii cu alţii, de a da şi de a ne supune; în primul loc însă, lui Dumnezeu, făcătorul şi ziditorul şi stăpânul; apoi celor puşi de el să conducă. Şi să nu cercetăm pentru ce conduce acesta şi nu eu, ci să primim pe toate cele de la Dumnezeu cu mulţumire şi cu recunoştinţă.

Soarele şi luna eclipsează. Faptul acesta vădeşte nebunia acelora care adoră zidirea în locul Ziditorului , şi ne învaţă că sunt schimbătoare şi trecătoare. Şi tot ce este schimbător nu este Dumnezeu, căci tot ceea ce este schimbător, potrivit firii sale proprii, este supus stricăciunii.
Soarele eclipsează atunci când corpul lunii, devenind ca un zid despărţitor, îl umbreşte şi nu-i dă voie să ne transmită lumina. Aşadar, cât de mult corpul lunii va acoperi soarele, atât de mare este şi eclipsa. Să nu te miri dacă corpul lunii este mai mic, căci unii spun că şi soarele este cu mult mai mare decît pământul; Sfinţii Părinţi spun, însă, că este egal cu pământul şi cu toate acestea de multe ori îl acoperă un nor mic sau chiar o colină sau un zid.

Eclipsa lunii se întâmplă atunci când o acoperă umbra pământului, când luna este în a cincisprezecea zi, şi când se găseşte în partea contrară în centrul cel mai înalt, adică soarele este sub pământ, iar luna deasupra pământului. Luna eclipsează prin faptul că pământul umbreşte luna şi nu ajunge lumina solară să o lumineze.

Trebuie să se ştie că luna a fost făcută de creator lună plină, adică aşa cum este în a cincisprezecea zi, căci trebuia să fie desăvârşită. După cum am spus, soarele a fost creat în a patra zi, deci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile. Căci din ziua a patra până în ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, într-un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puţin cu unsprezece zile decât cele douăsprezece luni ale soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile şi o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeşte bisect şi are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Căci luna, după ce s-a născut, adică după ce s-a înnoit, creşte până ce ajunge la 14 zile şi trei sferturi; apoi începe să scadă până în ziua a douăzeci şi noua şi jumătate, când ajunge complet neluminată. Şi iarăşi unindu-se cu soarele renaşte şi se reînnoieşte, aducându-ne aminte de învierea noastră. Aşadar în fiecare an dă soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea la evrei în al treilea an se întâmplă o adăugire de zile, şi anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile.

Este clar că soarele, luna şi stelele sunt corpuri compuse şi, potrivit firii lor, sunt supuse stricăciunii. Natura lor, însă, nu o cunoaştem. Unii susţin că focul, dacă nu este unit cu materia, este invizibil; pentru aceea atunci când se stinge dispare. Alţii susţin că atunci când se stinge se preface în aer.

Ciclul zodiacal se mişcă oblic. El este împărţit în 12 părţi, care se numesc zodii. Zodia are 30 de grade, iar gradul 60 de minute. Aşadar, cerul are 360 de grade, emisfera de deasupra pământului are 180 de grade şi cea de sub pământ 180 de grade.

Casele planetelor
Berbecul şi Scorpia sunt casele lui Marte;
Taurul şi Cumpăna ale lui Venus;
Gemenii şi Fecioara ale lui Mercur;
Racul a Lunii;
Leul a Soarelui;
Săgetătorul şi Peştii ale lui Jupiter;
Cornul Caprei şi Vărsătorul de Apă ale lui Saturn.

Înălţimile
Berbecul are înălţimea Soarelui;
Taurul a Lunii;
Racul a lui Jupiter;
Fecioara a lui Marte;
Cumpăna a lui Saturn;
Cornul Caprei a lui Mercur;
Peştii a lui Venus.

Fazele lunii
Conjuncţie, când luna se află în acelaşi grad în care este soarele; naştere , când se depărtează de soare 15 grade; răsărit, când apare , în formă de seceră, de două ori, când se depărtează 60 de grade; pe jumătate, de două ori, când se depărtează 90 de grade; la primul pătrar, de două ori, când se depărtează 120 de grade; aproape plină şi aproape complet strălucitoare, de două ori, când se depărtează 150 de grade; lună plină, când se depărtează 180 de grade. Am spus „de două ori”, odată la creşterea lunii, altă dată la descreşterea lunii, în două zile şi jumătate, luna străbate fiecare zodie.

Despre aer şi vânturi
Aerul este un element foarte fin. Este umed şi cald, mai greu decât focul şi mai uşor decât pământul şi apa. Este cauza respiraţiei şi a vorbirii, fără de culoare, adică nu are prin natură culoare, este limpede şi transparent. Are capacitatea de a primi lumina. Serveşte celor trei simţuri ale noastre, căci prin el vedem, auzim, mirosim. Are capacitatea de a primi căldura şi frigul, uscăciunea şi umiditatea. Toate mişcările lui spaţiale sunt în sus, în jos, în afară, înăuntru, la dreapta, la stânga şi mişcarea circulară.

Aerul nu are în sine lumină, ci este luminat de soare, lună, stele şi foc. Aceasta este ceea ce a spus Scriptura că „întuneric era deasupra abisului” , voind să arate că aerul nu are în sine lumină, ci că alta este fiinţa luminii… Aerul are locul lui. Căci locul fiecărui corp este conţinutul lui. Şi ce altceva conţin corpurile dacă nu aerul?... Se zice că aerul este stingerea focului sau abur de apă fierbinte. Prin natura sa, aerul este cald. Dar se răceşte în vecinătatea apei şi a pământului, pentru că părţile de jos ale lui sunt reci, iar cele de sus calde.

Despre ape
Apa este unul din cele patru elemente, cea mai bună creaţie a lui Dumnezeu. Apa este un element umed, rece, greu, care tinde în jos şi uşor de vărsat. Despre aceasta face menţiune dumnezeiasca Scriptură când zice: „Şi era întuneric deasupra abisului şi Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apei” . Căci abis nu este nimic altceva decât apă multă al cărei sfârşit este incomprehensibil oamenilor. La început apa acoperea tot pământul. Mai întâi a făcut Dumnezeu tăria, care a despărţit apa cea de deasupra tăriei şi apa cea de dedesuptul tăriei . Căci la porunca dumnezeiască tăria a fost întărită în mijlocul abisului apelor. Pentru aceea a spus Dumnezeu să se facă tărie şi s-a făcut . Dar pentru care motiv a pus Dumnezeu apa deasupra tăriei? Din pricina arşiţei cea fierbinte a soarelui şi a eterului. Căci îndată după tărie se întinde eterul. Iar soarele împreună cu luna şi stelele sunt în tărie. Dacă n-ar fi fost apa acolo, s-ar fi aprins tăria din pricina căldurii.

Apoi a poruncit Dumnezeu să se adune apele într-o singură adunare . Iar prin faptul că spune „o singură adunare” nu arată că ele s-au adunat într-un singur loc — căci iată zice mai jos: „Şi adunările apelor le-a numit mări” — ci cuvântul citat mai sus a arătat că apele s-au făcut simultan, aparte, despărţite de pământ. Aşadar, s-au adunat apele în locurile lor de adunare şi s-a zărit uscatul ...

Prin porunca dumnezeiască s-au făcut în pământ scobituri şi astfel s-au strâns apele în locurile lor de adunare. Prin aceasta s-au făcut munţii. Din apa, pe care Dumnezeu a făcut-o la început, a poruncit Dumnezeu să scoată suflet viu , deoarece Dumnezeu avea să reînnoiască pe om prin apă şi prin Sfântul Duh, care se purta la început deasupra apelor . Cuvintele acestea le-a spus dumnezeiescul Vasile. Şi a scos vieţuitoare, atât pe cele mici cât şi pe cele mari, chiţi, balauri, peşti care înoată în apă şi păsări zburătoare. Prin păsări se uneşte apa, pământul şi aerul, căci ele s-au făcut din apă, locuiesc pe pământ şi zboară în aer. Apa este elementul cel mai bun, este absolut trebuincios şi curăţător al murdăriei, nu numai a celei trupeşti, dar şi a celei sufleteşti dacă primeşte harul Duhului.

Despre pământ şi produsele lui
Pământul este unul din cele patru elemente. El este uscat, rece, greu, imobil. A fost adus de la neexistenţă la existenţă de Dumnezeu, în prima zi. „La început, spune Scriptura, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” . Nici un om n-a putut să spună locul pe care stă pământul şi temelia lui. Unii susţin că este aşezat şi fixat pe ape, după cum spune dumnezeiescul David: „Celui ce a întărit pământul pe apă” . Alţii spun ca este fixat pe aer. Altul spune: „Cel ce ai întemeiat pământul pe nimic” . Şi iarăşi David, grăitorul celor dumnezeieşti, ca din partea creatorului, spune: „Eu l-am întărit pe stâlpii lui” , numind puterea de susţinere a lui stâlpi. Iar cuvintele: „pe mări l-a întemeiat” , arată că natura apei este de a se vărsa pretutindeni în jurul pământului. Aşadar chiar dacă admitem că este aşezat pe el însuşi sau pe aer sau pe ape sau pe nimic, trebuie să nu ne depărtăm de gândul cel curat, ci să mărturisim că toate sunt guvernate şi ţinute prin puterea Ziditorului.

După cum spune dumnezeiasca Scriptură, la început pământul era acoperit cu apă şi netocmit, adică fără podoabă . Când a poruncit Dumnezeu, însă, s-au făcut locurile în care s-au strâns apele şi atunci au luat naştere munţii, iar la porunca dumnezeiască pământul a primit propria sa podoabă fiind înfrumuseţat cu tot felul de ierburi şi de plante . Porunca dumnezeiască a pus în ele puterea de creştere, de nutriţie şi de rodire, care este asemănătoare puterii de naştere. La porunca creatorului, pământul a produs tot felul de neamuri de animale, de târâtoare, de fiare şi de vite … Căci Dumnezeu, pentru că cunoaşte pe toate înainte de facerea lor, a ştiut că omul, prin voia sa liberă, are să calce porunca şi are să fie supus stricăciunii; pentru acest motiv a creat toate spre trebuinţa lui potrivită, pe unele în tărie, pe altele pe pământ şi pe altele în apă.
Într-adevăr, înainte de călcarea poruncii toate erau supuse omului, căci Dumnezeu l-a pus stăpân peste toate cele de pe pământ şi din ape …

Unii spun că pământul este sferic, iar alţii că este conic. El este cu mult mai mic decât cerul, ca un punct spânzurat în mijlocul acestuia.
El va trece şi se va schimba.