Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
Facerea
| |
|
|
|
|
|
 
En    
 
Fragmente din Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor de Ieromonah Serafim Rose
 

Cum să citim Facerea, principii fundamentale

1. Căutăm adevărul. Trebuie să avem suficient respect pentru Cartea Facerii spre a recunoaşte că ea cuprinde adevărul, chiar dacă acel adevăr ne poate părea neobişnuit sau surprinzător. Dacă el pare să intre în contradicţie cu ceea ce credem a cunoaşte din ştiinţă, să ne aducem aminte că Dumnezeu este Autorul întregului adevăr, şi orice este adevăr curat în Scriptură nu poate să contrazică cu nimic ceea ce este adevăr curat în ştiinţă.

2. Insuflarea Scripturii este de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că trebuie să căutăm în ea adevăruri de un rang mai înalt, iar, dacă întâmpinăm greutăţi în a înţelege ceva, trebuie mai întâi să suspectăm propria lipsă de cunoaştere, mai curând decât un neajuns al textului dumnezeieşte-însuflat.

3. Să nu ne grăbim a aduce propria desluşire locurilor „grele”, ci să căutăm ca mai întâi să ne familiarizăm cu ceea ce au spus Sfinţii Părinţi despre acele locuri, recunoscând înţelepciunea lor duhovnicească de care noi suntem lipsiţi.

4. Trebuie iarăşi să ne ferim de ispita de a lua citate izolate de la Sfinţii Părinţi, scoase din context, spre a „dovedi” ceea ce dorim. De pildă, am văzut un ortodox care dorea să dovedească că zidirea lui Adam nu are nimic „deosebit”, citând următoarea afirmaţie a Sfântului Athanasie cel Mare: „Omul întâi-zidit a fost făcut din ţărână ca orişicare, iar mâna ce l-a zidit pe Adam zideşte iarăşi şi întotdeauna pe cei ce vin după el”. Aceasta e o afirmare generală a lucrării ziditoare neîntrerupte a lui Dumnezeu, şi nimeni nu s-ar gândi s-o contrazică. Dar lucrul pe care persoana respectivă voia să-l demonstreze era acela că nu există o deosebire reală între zidirea oricărui om viu şi zidirea primului om şi, îndeosebi, că trupul lui Adam s-ar fi putut alcătui prin zămislire firească în pântecele unei creaturi încă nu chiar umane. Poate fi oare îndreptăţită folosirea afirmaţiei citate ca „dovadă” în această problemă ?

Se poate întâmpla să aflăm în scrierile Sfântului Athanasie un pasaj ce respinge tocmai această idee. Într-un alt loc el zice: „Deşi numai Adam a fost alcătuit din lut, totuşi în el s-a cuprins moştenirea întregului neam”. El afirmă aici destul de clar că Adam a fost zidit în chip diferit de toţi ceilalţi oameni, ceea ce, aşa cum vom vedea, este într-adevăr învăţătura Sfinţilor Părinţi îndeobşte. Deci nu ne este îngăduit să luăm un citat din el şi să socotim că dovedeşte sau deschide calea unei idei dragi nouă. Afirmaţia generală a Sfântului Athanasie despre firea omului nu spune absolut nimic despre felul aparte al zidirii lui Adam.

Greşita folosire a citatelor din Sfinţii Părinţi este o capcană foarte obişnuită în zilele noastre, când polemicile asupra unor subiecte de acest fel sunt adeseori foarte pătimaşe. Vom face tot ce ne stă în putinţă spre a ocoli asemenea capcane, neatribuind nici una dintre tâlcuirile noastre Sfinţilor Părinţi, ci încercând doar să vedem ce anume spun ei înşişi.

5. Dacă socotim că putem adăuga câte ceva înţelesului textului pentru zilele noastre, să o facem cu precauţie şi deplin respect pentru integritatea textului Facerii şi părerile Sfinţilor Părinţi. Şi, făcând aceasta, trebuie să rămânem întotdeauna smeriţi, căci ştiinţa zilelor noastre are eşecurile şi greşelile ei, iar dacă ne încredem prea mult în ea ne putem trezi noi înşine cu o înţelegere greşită.

6. Vom încerca mai întâi să-i înţelegem pe Părinţi, şi abia apoi să dăm propriile răspunsuri la unele întrebări, dacă le avem. În Sfinţii Părinţi aflăm "mintea Bisericii”, înţelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu. Ei sunt legătura noastră între vechile texte ce cuprind descoperirea dumnezeiască şi realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură fiecare om rămâne de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretări.

FACEREA
Biblia de la Bucureşti ediţia jubiliară din 1988


Cap I

1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
3. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină.
4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa.
7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

9. Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
11. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa.
12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.

14. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.
17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,
18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

20. Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa.
21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!
23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

24. Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa.
25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!"
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"
29. Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.
30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.
31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Cap II

1. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor.
2. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
3. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.
4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.


CRONOLOGIA Creaţiei

Cronologia alexandrină dezvoltată în 412 DH, a fost precursoarea cronologiei bizantine.
După primele încercări ale lui Ipolit, Clement al Alexandriei şi altora,
calculul alexandrin al datei facerii lumii a fost stabilit la 25 martie 5493 ÎH.

Călugărul alexandrin Panodoros a socotit că au trecut 5904 ani de la Adam până în anul 412 d.Hr.. Calendarul său începe cu 29 august, care corespunde cu prima zi a lunii thoth sau cu anul nou egiptean. Cu toate acestea, episcopul Annianos de Alexandria a preferat ca ziua anului nou să fie de sărbătoarea Buneivestiri, în 25 martie şi a mutat cronologia lui Panodoros cu vreo şase luni, ca să înceapă pe 25 martie. Astfel a apărut cronologia alexandrină, a cărei primă zi a fost prima zi a anului civil alexandrin proleptic în desfăşurare, 29 august 5493 î.Hr., cu anul bisericesc începând în 25 martie 5493 î.Hr.

A cest sistem prezintă într-un fel meşteşugit coincidenţa mistică a celor trei zile principale ale istoriei lumii:
începutul facerii lumii, Întruparea şi Învierea lui Hristos. După cronologia alexandrină, toate aceste trei evenimente au avut loc în 25 martie; în plus, primele două evenimente sunt separate de o perioadă de exact 5500 de ani, iar primul şi al treilea au avut loc duminica — ziua sfântă a facerii şi a refacerii acesteia prin Hristos.

Dionisie al Alexandriei adusese, anterior, puternice justificări mistice pentru alegerea zilei de 25 martie ca prima zi a anului:

25 martie a fost considerată aniversarea facerii lumii însăşi. A fost prima zi a anului în calendarul iulian medieval şi echinocţiul de primăvară nominal (fusese echinocţiul real în vremea când fost conceput calendarul iulian). Considerând că Hristos s-a întrupat la acea dată, a făcut ca 25 martie să devină sărbătoarea Buneivestiri, care trebuia urmată, nouă luni mai târziu, de sărbătoarea Naşterii lui Hristos, Crăciunul, în 25 decembrie.

Cronologia alexandrină a lui 25 martie 5493 î.Hr. a fost adoptată de părinţi ai Bisericii, printre care Maxim Mărturisitorul şi Teofan Mărturisitorul, dar şi de cronicari, dintre îl care amintim pe George Syncellus. Misticismul ei frapant a făcut-o populară în Bizanţ, în special în cercurile monahale.
Cu toate acestea, această capodoperă a simbolismului creştin are două puncte slabe: inexactitatea istorică cu privire la data Învierii aşa cum este determinată prin Pascalie şi este, astfel, în contradicţie cu cronologia Evanghelia după Ioan cu privire la data Răstignirii, în vinerea de după prima lună plină a primăverii.

Pe la sfârşitul secolului al X-lea, cronologia bizantină, cu începutul stabilit la 1 septembrie 5509 d.Hr. încă de pe la mijlocul secolului al VII-lea
(fiind diferită cu 16 ani de cronologia alexandrină şi cu doi ani de Chronicon Paschale), a devenit calendarul acceptat pe scară largă par excellence pentru Ortodoxia calcedoniană.

În zilele noastre, creştinii ortodocşi tradiţionali folosesc calculele bizantine ale cronologiei lumii împreună cu anul Anno Domini (d.Hr.). Ambele date apar în lucurile importante ortodoxe, în calendarele bisericeşti şi în documentele oficiale.
Anul nou bisericesc începe la 1 septembrie după calendarul gregorian sau la 14 septembrie pentru acele biserici care urmează calendarul iulian.

CELE ŞASE ZILE LUATE PE RÂND

1,1 Întru început

Cartea vorbeşte despre cele dintâi lucruri din lume. Dar cuvintele pot avea şi un înţeles tainic, cum învaţă Sfântul Ambrozie:

"Începutul în înţeles tainic este arătat de zicerea: Eu sunt Alfa şi Ome­ga, începutul şi sfârşitul (Apoc. 1, 8)… Cu adevărat, Cela ce este începu­tul tuturor lucrurilor, în puterea Dumnezeirii Sale, este, de asemenea, şi sfârşitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au zi­dit cerul şi pământul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (loan 1, 3).”

Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: a zis Dumne­zeu, Sfântul Vasile întreabă care e înţelesul lor, şi tot el ne răspunde:

"Să cercetăm în ce chip vorbeşte Dumnezeu. Oare aşa cum vorbim noi ? [...] Oare transmiţând prin organele glăsuitoare cele gândite, prin mişcarea articulată a vocii, face cunoscut gândul cel într-ascuns ? Oare nu e basm să spui că Dumnezeu are nevoie de atâta timp pentru a-şi arăta gândurile ? Nu e oare mai cucernic să spui că voia dumnezeiască şi cel dintâi impuls al cugetării Sale este Cuvântul lui Dumnezeu [adică Hristos] ? Scriptura îl înfăţişează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu nu­mai că a voit să facă lumea, ci şi că a adus-o la existenţă cu un împreună-lucrător. Căci Scriptura ar fi putut urma să spună despre toate aşa cum a spus la început: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, apoi A făcut lumina, apoi A făcut tăria. Dar iată că Scriptura îl arată pe Dumnezeu poruncind şi vorbind; şi, fără să o spună, arată pe Cel Căruia îi porunceşte şi-i vorbeşte. [...] Deci, aşa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deştepta mintea noastră spre căutarea Persoanei Căreia i-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înţelepciune şi dibăcie, forma aceasta de exprimare.”

Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum afirmă şi Sfântul Ioan Evanghe­listul: întru început era Cuvântul… toate printr-însul s-a făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 1…3). Sfântul Pavel învaţă acelaşi lucru: Dumnezeu… a zidit toate prin Iisus Hristos (Efes. 3, 9); întru Dânsul [Hristos] s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au zidit (Col. 1, 16).

Astfel, în iconografia ortodoxă tradiţională a facerii lumii nu vedem un bătrân (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime creează: Tatăl porunceşte, Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi Duhul ia parte la lucrare, "mişcându-se” sau "purtându-se” pe deasupra apei. Despre aceasta scrie Sfântul Efrem Sirul:

"Se cuvenea ca Duhul Sfânt să se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-şi aducă lucrarea. Şi-aceasta o au făcut purtându-se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime.”

1,1-2 a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era nevăzut şi netocmit.

Sfântul Vasile întreabă:

"Cum se face că, deşi amândouă, şi cerul şi pământul, au fost făcute având aceeaşi cinste, cerul a fost făcut desăvârşit, iar pământul este încă nedesăvârşit şi neterminat ? Sau, pe scurt, care era partea «netocmită» a pământului şi pentru care pricină pământul era «nevăzut» ? Tocmirea de­săvârşită a pământului o alcătuieşte belşugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi, roditori şi neroditori, culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin mai în urmă, răsărind din pământ la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pământul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate Scriptura a numit pământul «netocmit». Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer. Nici el nu era încă terminat, şi nici nu-şi primise podoaba lui; nu era luminat nici de lună, nici de soare, şi nici încununat cu cetele de stele. încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era «netocmit».”

Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei întâi "temelia” lumii:

"Meşterul-zidar crează întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătuieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă şi podoabele… De ce nu a dat Dumnezeu [...] stihiilor podoabele potrivite o dată cu ivirea lor, ca şi cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă îndată ca cerul să sclipească ţintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade ? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa. Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite, şi abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create, şi că nu au avut început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”

Sfântul Efrem zice:
"El spune aceasta dorind a arăta că goliciunea a premers firea [lucrurilor]… Pe atunci era doar pământul, şi nimic altceva în afară de el.”

1,2 Şi întuneric era deasupra adâncului.

Apele "adâncului” au fost făcute împreună cu pământul şi acopereau pământul în întregime. Iată pricina înfăţişării sale netocmite. Părinţii socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâmul luminii; dar dacă este aşa, norii ce acopereau pământul o împiedicau să ajungă pe pământ.

Sfântul Efrem scrie: "Dacă toată zidirea (fie că facerea ei este pomenită sau nu) a fost făcută în şase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în şase zile.”

(Iată un alt indiciu al faptului că lucrarea celor Şase Zile se deosebeşte de lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu de după aceea, şi că nu o putem înţelege proiectând în trecut experienţa noastră prezentă.)

Sfântul Ambrozie respinge explicit părerea că "întunericul” de aici se referă alegoric la puterile răului.

1,2 Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei.

Aici vedem lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie:
"încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). [...] Duhul în chip cuvenit se purta peste pământ, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, după cuvintele prorocului: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va înnoi faţa pământului (Ps. 103, 30).”

Sfântul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua întâi:
"[Duhul Sfânt] a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să zămislească, ca pasărea când sade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfăţişa atunci pentru noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui Dumnezeu.” Duhul Sfânt a luat parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de Duhul cel dumnezeiesc cel ce m-a făcut pre mine (Iov, 33, 4).

1,3 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă lumină; şi s-a făcut lumină.

Sfântul Ambrozie scrie:
"Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul şi pricina întunericului este lumea. Insă bunul Făcător a rostit cuvântul «lumină» ca să poată descoperi lumea, pătrunzând-o cu strălucire, şi astfel s-o facă frumoasă la înfăţişare. Deci dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobişnuita strălucire. Strălucirea luminii ce a pătruns dintr-o dată întregul univers a copleşit întunericul, scufundându-l parcă în adânc.”

Sfântul Efrem, în acord cu ceilalţi Părinţi, ne spune limpede că lumina nu avea nimic de-a face cu soarele, care a fost creat numai în Ziua a Patra:
"Lumina care a apărut pe pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor, ori ca stâlpul ce a luminat norodului iudeu în pustie. Oricum, lumina nu ar fi putut împrăştia întunericul ce învăluia totul, de nu şi-ar fi răspândit pretutindeni fie materia, fie razele, precum soarele la răsărit. Lumina dintru început era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume; ea împrăştia întunericul fără a avea vreo mişcare; toată mişcarea ei ţinea doar de ivire şi pieire; când ea pierea dintr-o dată, venea domnia nopţii, domnie ce se sfârşea o dată cu ivirea ei. Astfel, lumina a făcut să apară şi cele trei zile următoare… Ea a ajutat la odrăslirea şi răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în ziua a treia; cât despre soare, el a fost aşezat în tăria cerului ca să aducă la împlinire cele care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început.”

1,4 Şi a văzut Dumnezeu lumina că este bună.

După învăţătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numeşte fiecare treaptă a zidirii Sale "bună”, văzându-i firea desăvârşită şi neprihănită şi având în vedere desăvârşirea întregii lucrări:

"Dumnezeu, ca judecător al întregii lucrări, prevăzând cum avea să fie lucrul împlinit, laudă partea lucrării Sale aflată încă pe treptele începătoare, cunoscând de mai înainte felul încheierii ei… El laudă fiecare parte deosebi, ca fiind vrednică de ceea ce avea să urmeze.”

1,4-5 Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi între întunerec. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunerecul l-a numit noapte

Sfântul Vasile tâlcuieşte acest loc:
"Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi între întunerec. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunerecul l-a numit noapte. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele, ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu.”

1,5 Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una.

Sfântul Vasile urmează astfel:
"Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este vecinătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de facerea luminii nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit întunericul de zi, şi întunericul a primit numire nouă, ca să se deosebească de zi. [...] Pentru ce nu a spus «ziua întâia», ci «zi una» ? Doar era firesc să o numească «ziua întâia», căci avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea. A spus «una» pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii.”

Ziua întâi a facerii (indiferent cât de "lungă” s-ar presupune că este) pune început ciclului de şapte zile (fiecare cu "ziua” şi "noaptea” ei) ce se continuă până în zilele noastre. Comentatorii raţionalişti, care văd în cele "şapte zile” şi în faptul că "seara” precede "dimineaţa” doar o proiecţie retrospectivă a unor obiceiuri iudaice târzii, se arată a fi în total dezacord cu modul patristic de a privi aceste lucruri, fiind deci incapabili să răspundă la întrebarea: de unde şi de ce au luat iudeii aceste obiceiuri ? După concepţia patristică, textul dumnezeieşte descoperit poate să ne arate, şi chiar ne arată, literal obârşia lumii şi pricinile obiceiurilor iudaice (care au devenit acum creştine – căci ziua noastră bisericească începe şi ea cu Vecernia, slujba de seară), lată-ne deci la sfârşitul acelei "Zi Una”, Ziua întâi a facerii. Ea a statornicit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiindcă "înainte” de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi deosebită de cele care urmează şi în altă privinţă, cum explică Sfântul Efrem:

"Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută în Ziua întâi şi toate celelalte lucruri făcute după ea s-au făcut din ceea ce exista mai înainte. Căci ori de câte ori Moise vorbeşte despre ceea ce s-a făcut din nimic foloseşte cuvântul "făcut” (evreieşte: bara): a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi, deşi nu se scrie că focul, apa şi aerul au fost făcute, nici nu se spune că ar fi fost alcătuite din ceea ce exista mai înainte. Deci şi acestea sunt din nimic, tot aşa cum cerul şi pământul sunt din nimic. Dar când Dumnezeu începe a face din ceea ce există de mai înainte, Scriptura foloseşte o zicere precum aceasta: Şi a zis Dumnezeu: să se facă lumină, şi celelalte. Iar când se zice: Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari, se spune înainte: Sa scoată apele vietăţi cu suflete vii. Deci numai cele cinci feluri de zidiri mai sus pomenite au fost făcute din nimic, pe când toate celelalte s-au făcut din cele făcute mai înainte din nimic.”

Cele "cinci zidiri” pomenite de Sfântul Efrem sunt cele "patru stihii” (sau "elemente”) din care, după definiţia ştiinţei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu "cerul”. Nici măcar nu e nevoie să acceptăm acest mod de analizare a creaţiei spre a vedea că, într-adevăr, Ziua întâi a Facerii are ceva "de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Am putea face speculaţii asupra locului de unde a apărut materia concretă a făpturilor vii, a corpurilor cereşti şi a celorlalte zidiri din următoarele cinci zile: a fost ea creată iarăşi din nimic, sau a fost cu adevărat doar o transformare a materiei preexistente ? Nu ar fi însă decât un simplu exerciţiu nefolositor, care nu ar contrazice nicidecum adevărul că structura de temelie a materiei şi creaţiei s-a făcut în Ziua întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puţin "radicală” decât cea a Zilei întâi – este mai mult o "tocmire” decât o "facere” în adevăratul înţeles.

Tocmai ideea "zidirii din nimic” sau "din nefiinţă” deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne şi a speculaţiilor despre creaţie, în acestea din urmă există un fel de demiurg sau "zeu-făurar” care alcătuieşte lumea dintr-o materie existentă care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de "zeu”. Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja; cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinci zile, deşi se ivesc din materia creată mai înainte, sunt totuşi ceva cu totul nou, neputând fi înţelese ca simple dezvoltări ale materiei întâi-create. Speculaţiile gânditorilor moderni care încearcă să descopere originea lumii într-un fel de materie absolut elementară ce se dezvoltă de la sine pot fi privite ca înrudite cu vechile speculaţii păgâne; radicalismul explicaţiei din Cartea Facerii le depăşeşte pe ambele, tocmai fiindcă vine din descoperirea dumnezeiască, iar nu din presupunerile şi extrapolările omeneşti.

Creştinul care înţelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile priveşte zidirea prezentă cu alţi ochi decât cineva care o socoteşte o dezvoltare treptată sau o "evoluţie” a materiei primordiale (fie că aceasta e înţeleasă ca o creaţie a lui Dumnezeu sau ca existentă prin sine). Concepţia din urmă priveşte lumea ca fiind în mod "natural” ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înţeleasă în mod "natural”; dar prima concepţie, cea a Facerii, ne pune în faţa celor doi poli fundamentali ai existenţei: ceea ce există în prezent şi nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată şi numai prin voinţa lui Dumnezeu.

Ne mai rămâne de pus o singură întrebare privitor la Ziua întâi: unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngereşti ? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzută a fiinţelor duhovniceşti ? Unii Părinţi socotesc că ele se cuprind în zidirea "cerului”; alţii nu sunt aşa de precişi, cunoscând însă că acestea s-au zidit tot "întru început”. Sfântul Vasile învaţă:

"Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină duhovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute, şi toată podoaba celor duhovniceşti câte depăşesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută.”

La fel scrie şi Sfântul Ambrozie: "îngerii, Domniile şi Stăpânirile, deşi au început să fiinţeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea. Căci ni se spune că s-au zidit toate, [...] cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile,  ori stăpânirile:  toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Iov: Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii mei (Iov 38, 7). Vom vedea, în Ziua a Şasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci ştim că războiul din cer cu îngerii cei trufaşi, descris în Apocalipsă (12, 7-8), avusese loc mai înainte, iar satana căzuse deja "ca un fulger” (Le. 10, 18)

1,6-8 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă tărie în mijlocul apei, şi să fie despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu tăria, şi a despărţit Dumnezeu între apa care era sub tărie şi între apa care era deasupra tăriei. Şi a numit Dumnezeu tăria cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua.

Unii au încercat sa descopere în acest pasaj o concepţie "neştiinţifică” asupra cerului, ca şi cum Moise ar fi crezut într-un fel de cupolă de cleştar în care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apă. Dar nu există nimic atât de fantastic în textul de faţă.

Cuvântul "tărie” pare a avea două conotaţii în Cartea Facerii, una cu totul specială şi "ştiinţifică”, cealaltă mai generală. In înţeles general, tăria este mai mult sau mai puţin sinonimă cu "cerul”: stelele sunt numite luminători întru tăria cerului (Fac. 1, 14), iar păsările zboară "sub tăria cerului” (Fac. 1, 20). Noi, care am pierdut înţelesul aparte al "tăriei”, am lăsa-o afară din asemenea descrieri şi am spune că atât stelele cât şi păsările se pot vedea pe "cer”. Ideea că stelele sunt încrustate în sfere de cleştar este o speculaţie a vechii gândiri păgâne, şi nu are de ce să fie proiectată asupra textului insuflat al Facerii.

Care este deci înţelesul "ştiinţific”, special al "tăriei” în acest text ? Sfântul Vasile învaţă că, deşi se mai numeşte şi "cer”, ea nu este sinonimă cu "cerul” pomenit la începutul Facerii.

"Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers. [...] Şi socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că «tăria» îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu… piatra străvezie… ce are aproape transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. [...] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite. [...]

Scriptura nu numeşte «tărie» substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu e percepută de nici unul dintre simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit «tărie», în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot fi sesizate de simţirea noastră. Gândeşte-te la un loc care desparte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ceea ce este des şi pământesc; aceasta ca să se păstreze de la început până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorându-se în parte umezeala.”

Aşadar, "tăria” din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi "tărie”. Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel ?

Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale tropicale în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zonele nordice fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dumnezeu ploaie pre pământ… “şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului”(Fac. 2, 5-6).

lată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fac. 1,30).

Oare când a luat sfârşit această fericită stare ? Vom cerceta îndată urmările căderii omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omului, a păstrat unele dintre însuşirile pământului de mai înainte. Să privim, pe scurt, ce anume spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice despre atmosferă. Sfinţii Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să nu forţăm textul Scripturii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere. Nu oferim deci explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculaţie.

Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vremea lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fac. 7, 11-12).

Cantităţi uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ, aducându-l aproape la starea sa din Ziua întâi a facerii, când "adâncul” acoperea pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face să se întâmple acest lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o uriaşă cantitate de apă subpământeană, iar "tăria” – starea atmosferică menită a păstra o permanentă rezervă de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are şi acum planeta Venus – a fost efectiv "sfărâmată”, golindu-şi conţinutul asupra pământului.

In această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un asemenea potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a existat de-a lungul veacurilor de dinainte ? E vădit că curcubeul a apărut atunci pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Dacă învelişul permanent de nori al pământului se risipise prin sfărâmarea "tăriei”, atunci într-adevăr razele directe ale soarelui au izbit pentru prima dată pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut omului mai înainte – iată de ce poate fi acum un semn pentru om că, într-adevăr, cantitatea de umezeală din aer este limitată şi nu mai poate pricinui vreodată un potop universal.

Recent, unii savanţi au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite motive, cantitatea de radiaţie cosmică ce loveşte pământul a cunoscut o izbitoare creştere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevărat dacă apele de deasupra tăriei slujeau drept filtru şi îndepărtau radiaţia vătămătoare.

Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu totul altă epocă în istoria omenirii. Condiţiile relativ "paradisiace” de pe pământ până în vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra întregului pământ şi o bogată vegetaţie asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe fiind cel dintâi care primeşte dezlegare de la Dumne­zeu să mănânce carne (Fac. 9, 3) – lasă loc mult mai asprului pământ post-diluvian pe care-l cunoaştem, unde există semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi primăvara (Fac. 8, 22), iar oamenii nu mai trăiesc nouă sute de ani ca Adam şi primii Patriarhi, ci coboară foarte iute la şaptezeci ori optzeci de ani, hotarul de obşte al vieţii noastre până azi.

1,9-10 Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apa cea de sub cer într-o aduna­re, şi să se arate uscatul. Şi s-a făcut aşa. Şi s-a adunat apa cea de sub cer întru adunările sale, şi s-a arătat uscatul. Şi a numit Dumnezeu uscatul pământ şi adunările apelor le-a numit mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine legea firii pentru toată vremea de după aceea. Din Ziua întâi începe succesiunea zilelor şi nopţilor, iar din a Treia Zi apele îşi încep necontenita lor mişcare. Astfel, "firea apelor a primit poruncă să curgă, şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea”.

Este ispititor pentru noi, cei atât de mândri de cunoaşterea noastră ştiinţifică, să speculăm asupra felului cum a avut loc acest eveniment: să se fi scurs oare apele în rezervoare subpământene ? S-a ridicat oare pământul ? Scriptura nu ne spune, şi din această pricină Sfinţii Părinţi nu spun nici ei mare lucru despre subiect. Sfântul Ambrozie scrie:

"Neaflând eu din mărturia limpede a Scripturii ce anume a făcut El, voi trece peste aceasta ca peste o taină, ca nu cumva să se stârnească de aici încă şi alte întrebări. Totuşi, susţin, potrivit Scripturii, că Dumnezeu poate înmulţi ţinuturile joase şi şesurile deschise, precum au zis: Eu înaintea ta voi merge şi munţii voi face şes (Is. 45, 2).”

Tot despre felul cum a avut loc creaţia Sfântul Grigorie al Nyssei învaţă:
"În ce priveşte felul cum au fost făcute toate pe rând, trebuie să-l lăsăm la o parte, căci nici despre lucrurile mai uşor de înţeles, pe care le percepem cu simţurile, nu s-ar putea pricepe uşor chipul «cum» au fost aduse la viaţă, aşa că trebuie să socotim acest lucru ca neînţeles până şi de Sfinţii cei deprinşi cu contemplaţia. Căci, după cum zice Apostolul, prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd (Evr. 11, 3). [...] Dar, deşi Apostolul zice că el crede că atât lumea, cât şi cele ce sunt în lume au fost întemeiate de voia lui Dumnezeu, [...] a lăsat neexplicat chipul întemeierii. [...] Deci, după pilda Apostolului, să lăsăm nebăgată în seamă chestiunea lui «cum» din fiecare lucru, pomenind numai că dorinţa şi voia lui Dumnezeu devin realitate, fiindcă orice voieşte să tacă voinţa dumnezeiască în înţelepciunea şi măiestria ei, aceea şi împlineşte.”

Prin urmare, în toate cele ce ţin de cele Şase Zile ale Facerii, Sfinţii Părinţi ne pun înainte doar unele presupuneri (întotdeauna cu prudenţă) în ce priveşte felul cum a creat Dumnezeu; tot aşa şi noi trebuie să ne înfrânăm pornirea de a proiecta cunoaşterea noastră despre felul "cum” arată zidirea prezentă (în măsura în care o cunoaştem) asupra lumii întâi-zidite.

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, iar nu printr-un proces natural. Sfântul Ambrozie scrie:
"S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea soarelui. Pentru aceea şi David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: Că a lui este marea, şi El a făcut-o pre ea, şi uscatul mâinile Lui l-au zidit (Ps. 94, 5)”.

1,11-13 Şi a zis Dumnezeu: Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a dat din sine pământul iarbă verde, care seamănă sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor care face rod, a căruia sămânţa lui este într-însul după fel pre pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, ziua a treia.

Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord în a arăta chipul minunat al zidirii din Ziua a Treia: Sfântul Vasile învaţă:

"Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. [...] Şi pom roditor, a zis El, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi şi de aşa-numiţii arbuşti care slujesc la facerea ghirlandelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin însuşirea sa.”

Sfântul Efrem Sirul afirmă explicit:
"Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani.”

Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază şi el că Dumnezeu nu a făcut doar seminţele sau potenţialităţile creşterii, ci însăşi zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute:

"Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi, din fiecare plantă, a crescut sămânţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. [...] Căci la început spicul n-a răsărit din sămânţă, ci sămânţa a crescut din spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânţă.”

Aşa cum ne spun Părinţii mereu şi mereu, plantele şi copacii au apărut pe pământ înainte de existenţa soarelui.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
"De-aceea îţi arată [Moise], înainte de facerea soarelui, pământul acoperit cu de toate, ca să nu pui pe seama soarelui desăvârşirea roadelor, ci pe seama Creatorului universului.”

Sfântul Vasile zice:
"De aceea a dat Dumnezeu pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia ce ar fi pricina vieţii.”

Şi Sfântul Ambrozie dezvoltă grăitor acest subiect:
"Nască-se dar iarba cea verde mai înainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei înaintea celei de soare. Fie ca pământul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele e pricinuitorul creşterii plantelor… Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi început a lua parte la astfel de vieţuire ? Soarele e mai tânăr decât mugurii, mai tânăr decât ierburile.” Ierburile şi copacii au dat sămânţă după fel. Această zicere a Scripturii este una dintre cheile gândirii patristice; îi vom dedica o lungă discuţie când vom ajunge la Ziua a Cincea a facerii, când făpturile însufleţite au fost şi ele făcute să apară tot după fel.

1,14-19 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă luminători întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ şi să despartă între zi şi între noapte. Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani. Şi să fie spre luminare întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu doi luminători mari, luminătorul cel mai mare spre stăpânirea zilei, iară luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi i-a pus pre ei Dumnezeu întru tăria cerului ca să lumineze pre pământ, şi să stăpânească peste zi şi peste noapte, şi să despartă între lumină şi întunerec. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a patra.

Ziua a Patra a facerii dă multă bătaie de cap celor ce ar dori să aranjeze cele Şase Zile în cadrul evoluţionist, căci lucrul acesta este cu totul imposibil de făcut dacă soarele a fost creat într-adevăr în Ziua a Patra.

Iată de ce apologeţii interpretării evoluţioniste sunt nevoiţi să creadă că soarele a fost de fapt făcut în Ziua întâi, laolaltă cu cerul, şi doar a apărut în Ziua a Patra – chipurile, după ce învelişul de nori al pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat.

Dar trebuie să ne amintim din nou că primele capitole din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a pământului după legile ce guvernează dezvoltarea sa în prezent, ci istorisesc începutul miraculos al tuturor lucrurilor. Nu avem voie să rearanjăm Zilele Facerii spre a se potrivi cu teoriile noastre; ci, mai curând, ar trebui să ne smerim cugetul, astfel încât să înţelegem ce spune de fapt textul sfânt. Şi în acest caz, ca întotdeauna, Sfinţii Părinţi sunt cheia înţelegerii. Cum au înţeles ei Ziua a Patra?

Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord când afirmă că soarele şi luminătorii cerului au fost făcuţi în Ziua a Patra – nu doar au apărut atunci. Nu există nici un motiv pentru care Părinţii, dacă textul Facerii ar fi îngăduit-o, să nu fi acceptat explicaţia, mai "firească” aparent, că lumina soarelui a luminat primele trei zile ale facerii, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în Ziua a Patra. Faptul că ei resping cu toţii explicaţia aceasta însemnă că textul Facerii nu o îngăduie.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: "Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui avem ziua.” Sfântul Vasile învaţă: "Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte, apoi iarăşi s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-l cunosc pe Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ. [...]

Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze ? [...] Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existenţă firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute. [...] Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite. Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de corpul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate de Creatorul firii.

Să fie spre semne şi spre zile, zice Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpânească zilele. Căci ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor.”

Sfântul Ambrozie subliniază îndeosebi acest fapt:
"Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Trecuseră trei zile; în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare totuşi strălucirea luminii se vădea pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare.”

Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pământul însuşi provine de la soare – este o idee recentă, care nu e altceva decât o simplă presupunere; nu are nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. Întrucât oamenii veacurilor recente au căutat o "nouă” şi "naturală” explicaţie a obârşiei lumii, lepădându-se de explicaţia provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înţeles că soarele – mult mai mare şi mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.

Dar descoperirea dumnezeiască, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, ne spune dimpotrivă: pământul este întâi, atât ca timp, cât şi ca însemnătate, iar soarele al doilea. Dacă mintea nu ne-ar fi aşa de încătuşată de modele intelectuale ale vremii, de nu ne-am teme aşa de tare să fim socotiţi "rămaşi în urmă”, nu ne-ar veni aşa de greu să ne deschidem minţile spre această explicaţie alternativă a începuturilor lumii.

În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică (a soarelui !) în comparaţie cu pământul – este un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea putere şi măreţie ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nici o îndoială că într-o singură clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiinţare întregul pământ – mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut întreaga imensitate a stelelor cerului. Putea să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi voit; în textul insuflat al Cărţii Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiţă a celor săvârşite, iar istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculaţiile şi presupunerile noastre omeneşti.

În zilele noastre este ceva uşor şi la modă să crezi că totul a "evoluat”, prin legi absolut uniforme, pe care le putem observa şi acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; dacă totuşi cineva are nevoie de "Dumnezeu” pentru a explica ceva, este numai pentru a-l face "creatorul” acestui strop sau iniţiatorul "Big-Bang-ului” care se presupune că a produs tot ceea ce există. Este nevoie azi de o minte mult mai deschisă, mult mai puţin încătuşată de "opinia publică”, spre a începe să vezi măreţia lucrării ziditoare a lui Dumnezeu descrise în Cartea Facerii. Sfinţii Părinţi – minţile cele mai "sofisticate” şi mai "ştiinţifice” ale vremii lor – pot fi descuietorii minţilor noastre încuiate.

Dar, s-ar putea pune întrebarea, oare zidirile lui Dumnezeu nu trebuie să aibă sens şi din punct de vedere "natural” ? De ce dar a făcut Dumnezeu un corp atât de uriaş ca soarele să slujească unui corp aşa de mic precum pământul ? N-ar fi putut oare să-şi păstreze energia şi să facă un soare ceva mai apropiat de mărimea pământului ?

Putem, desigur, să concepem un soare mult mai mic decât cel pe care-l cunoaştem şi mult mai apropiat de pământ, păstrându-şi, în acelaşi timp, mărimea aparentă văzută de pe pământ. Dar un astfel de soare şi-ar risipi energia mult mai repede decât o face soarele nostru prezent. E vădit că Dumnezeu a făcut soarele la dimensiunea şi la distanţa de pământ necesară, spre a da pământului cantitatea de lumină şi căldură de care are nevoie spre a întreţine viaţa până la sfârşitul veacului, când soarele se va întuneca (Mat 24,30). Mai mult, Dumnezeu a făcut împărţirea omului în bărbat şi femeie prevăzând căderea omului şi faptul că înmulţirea omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimaşă de procreare.

Dacă-i aşa, oare nu s-ar putea ca şi soarele şi luna să nu fi făcut parte din "imaginea” iniţială a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci să fi fost făcute doar spre a însemna zilele şi lunile si anii stării căzute a omului ? Lumina originară, creată în Ziua întâi, nu avea nevoie de un corp care să o cuprindă. La sfârşitul lumii soarele se va întuneca, şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer (Mat 24,30); iar în împărăţia Cerurilor, la fel ca în Ziua întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi lună – căci cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui Dumnezeu a luminat-o pre ea (Apoc. 21, 23). Dar acestea sunt taine asupra cărora nu putem face decât presupuneri.

1,20-23 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi pasări zburătoare pre pământ sub tăria cerului. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pre pământ. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a cincea.

În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea:

"Să vedem ce ne învaţă şi astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne înveţe Duhul Sfânt prin gura acestuia. [...] Uită-te cât e de bun Dumnezeu ! Ne învaţă toată crearea lumii într-o oarecare ordine şi înlănţuire. [...] Ai văzut cât de precisă e învăţătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul faţă de neamul omenesc ? De unde am fi putut şti noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa şi nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne înveţe prin gura prorocului, ca să putem cunoaşte şi ordinea creaţiei, şi puterea Creatorului, şi că s-a făcut faptă cuvântul Lui, şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.”

Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:
"După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”

Sfântul Vasile scrie:
"Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea de a naşte.”

Iar Sfântul Ambrozie:
"La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi începu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea numirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipită au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.”

Aici, ca şi la zidirea tuturor vieţuitoarelor, Dumnezeu zideşte pe prima din fiecare fel:
"Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi seminţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească şi să se înmulţească.”

Să cercetăm acum înţelesul zicerii "după fel”, care se repetă la fiecare dintre cele trei zile când se zideşte viaţa. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles cu toţii şi în chip desluşit că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaştem azi. Lucrul acesta se poate vedea din desele lor afirmaţii că Dumnezeu creează de îndată şi pe loc, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existenţă, că apele şi pământul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii. Asupra celui din urmă punct, Sfântul Vasile scrie (vorbind de Ziua a Şasea):

"Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care stăteau ascunşi undeva jos în sânul pământului. Nu !
Ci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.”

Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară despre "felurile” facerii. Pentru moment să ţinem minte doar ideea că nu e nevoie să definim precis limitele acestor "feluri”. "Speciile” taxonomiei moderne (adică ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu "felurile” din Cartea Facerii; dar, îndeobşte, am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit "fel” cuprinde acele făpturi în stare să producă urmaşi fertili, cum vom vedea în cele ce urmează.

Sfântul Vasile învaţă că "felurile” din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului:

"Deci, decât orice altă spusă e mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după fel». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul».”

Apoi:
"După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii şi păstrează până la sfârşit continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţuitoare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.”

Tot aşa învaţă şi Sfântul Ambrozie:
"În conul de pin firea pare a înfăţişa însuşi chipul ei; el păstrează însuşirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiască şi cerească poruncă, şi îşi repetă zămislirea întru urmarea şi rânduiala anilor până la plinirea vremii.”

Acelaşi Părinte zice încă mai hotărât:
"Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De-aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au urmat unele altora veac după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămisleşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De-aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul începător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său.”

Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante, cât şi la animale, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci când reuşesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: "hibrizii” sunt sterpi, neputându-se reproduce. Sfântul Ambrozie foloseşte acest exemplu spre a avertiza oamenii asupra "unirilor nefireşti” care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii:

"Cât de curate şi nepătate generaţii urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat… Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei n-au logodne nefireşti precum cele săvârşite cu dinadinsul între animale din rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci sămânţe deosebite.”

Specificitatea şi integritatea "sămânţelor” fiecăruia dintre "felurile” zidirii ţine în aşa măsură de gândirea scripturală şi patristică, încât slujeşte în Scriptură drept temei pentru una dintre Pildele Domnului nostru privitoare la deosebirea dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Mat. 13, 24-30) spre a ilustra integritatea sămânţelor fiecărui "fel”:

"Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, întrucât astăzi întregul obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghina şi alte sămânţe străine, care adesea se răspândesc între roadele pământului, se cheamă «zâzanii» în Evanghelie. însă acestea ţin de un soi aparte, şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dormind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine între grâu. De aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât şi ca fel. De aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta ? Dar de unde are neghine ? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una este sămânţa diavolului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul ? Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în pământ.”

După cum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, tot aşa şi amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui şi răului, a virtuţii şi viciului, se folosesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi apăra credinţa ca fiind "ştiinţifică” şi "realitate de fapt”: dacă omul a fost "cândva” un animal inferior şi "evoluează” către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui nestatornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele "dezvoltării” sale? Ateismul marxist s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Ideea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii "felurilor” ei străbate literatura patristică. Ea slujeşte drept model, de pildă învierii trupului omenesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere:

"În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi… Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi; cu atât mai mult e de crezut, aşadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori. Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să mai tăgăduiţi reaşezarea firii ?”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei:
"Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămânţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim noi este altceva decât starea noastră primordială.”

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

"Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură diferită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădăcini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.”

Ideea că "în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiei ştiinţifice această direcţie, la sfârşitul veacului al optsprezecelea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale şi patristice.

1,24-25 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu fiarele pământului după felul lor şi dobitoacele după felul lor, şi toate cele ce se târăsc pre pământ după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune.

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Şasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii.

Astfel, Sfântul Efrem scrie:
"La porunca lui Dumnezeu, îndată, pământul a scos târâtoare, fiare ale câmpului, animale de pradă şi dobitoace, atâtea câte erau de trebuinţă slujirii celui ce, în aceeaşi zi, a călcat porunca Domnului său.”

Sfântul Vasile învaţă:
"Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă o dată cu trupul lor, la porunca Ziditorului.” O dată cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie domn peste toate. Dar măreaţa zidire nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
"Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut.”

Sfântul Vasile, minunându-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, scrie:
"Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din trupurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.”

Dumnezeu a făcut lumea, învaţă Sfântul Ioan Damaschin, fiindcă "nu s-a mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale, a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”.

Poate că nici o parte a Scripturii nu înfăţişează aşa de bine înfricoşata măreţie a lui Dumnezeu în zidirea Sa şi, prin comparaţie, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor:

"Unde ai fost când am întemeiat pământul ? Spune-mi, de ai cunoştin­ţă ? Cine a pus măsurile lui, de ştii ? Sau cine este cel ce a întins funie peste dânsul ? Pre ce s-au întărit stâlpii lui, şi cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului ? Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii, mei. Şi am ocolit marea cu îngrădiri, când se vărsa afară şi ieşea din pântecele maicii, sale. Şi am pus îmbrăcămintea ei nor, am înfăşurat-o pre ea cu negură. Şi am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori şi cu porţi. Şi am zis ei: Până aici să vii şi să nu treci, ci întru tine să se sfarme valurile tale. Au doar în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă, şi luceafărul şi-a văzut rândul său ? Apucatu-te-ai de aripile pământului, ca să scuturi, pre cei necinstitori de pre dânsul ? Au tu ai luat din pământ lut, şi ai făcut vieţuitor, şi l-ai pus pre el ca să poată grăi pre pământ ?” (Iov 38, 4-14)

2,1-3 Şi s-au săvârşit cerul şi pământul şi toată podoaba lor. Şi a săvârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile sale, care a făcut; şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile sale care a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pre ea; că întru aceea s-a odihnit de toate lucrurile sale, care a început Dumnezeu a face.

Despre "sabbath-ul” odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

"Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii Hristos zice: Tatăl meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse ? Să nu fie ! Nu este nici o contrazicere între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumnezeu s-a odihnit de lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus totul de la nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost făcute, dăruirea dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui universul acesta – toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuieşte şi le rânduieşte ?” Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi "natură” – de pildă, creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţă minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Dar nu este totuşi acelaşi lucru cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.

Obişnuiţi cu "lucrarea” lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne facem o idee despre celălalt fel de "lucrare” pe care El a săvârşit-o în cele Şase Zile. Lumea, atunci, deşi desăvârşită şi deplin tocmită, era încă "nouă”. Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-l zidească pe Adam din ţărână, "Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”.

Sfântul Efrem Sirul învaţă:
"Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.”

Sfântul Efrem şi alţi Părinţi subliniază această noutate afirmându-şi credinţa că lumea a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea primăvara:

"El a zidit cerul şi pământul la vremea când încep lunile, timpul potrivit ca lumea să-şi ia început. Era căldura blândă a primăverii, anotimp potrivit pentru orice lucru. Ca urmare, şi anul a primit pecetea unei lumi ce va să ia naştere… Spre a arăta că zidirea lumii a avut loc primăvara, Scriptura zice: Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi este vouă între lunile anului (leş. 12, 2), numind întâia lună anotimpul primăverii. Căci se cuvenea ca începutul anului să fie începutul naşterii.”

CUM ANUME TÂLCUIESC SFINŢII PĂRINŢI FACEREA?

Este un lucru extrem de important, şi sunt cu adevărat uimit să aflu că "evoluţioniştii ortodocşi" nu ştiu defel cum anume tâlcuiesc Sfinţii Părinţi Cartea Facerii. Sunt sigur ca veţi fi de acord cu mine că nu ne este îngăduit să tâlcuim Sfânta Scriptură după placul nostru, ci trebuie s-o tâlcuim cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. Mă tem ca nu toţi cei ce vorbesc despre Facere şi evoluţie dau atenţie acestui principiu. Unii oameni sunt atât de preocupaţi să combată fundamentalismul protestant, încât împing lucrurile la extrem în a respinge pe oricine doreşte să interpreteze textul sfânt al Facerii "literal"; dar, făcând acest lucru, ei nu amintesc niciodată de Sfântul Vasile sau de alţi tâlcuitori ai Cărţii Facerii care afirmă destul de limpede principiile ce trebuie urmate în tâlcuirea textului sfânt. Mă tem că mulţi dintre cei ce susţinem că urmăm tradiţia patristică suntem uneori neglijenţi, căzând cu uşurinţă în acceptarea propriei "înţelepciuni" în locul învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Cred cu tărie că întreaga perspectivă asupra lumii şi filosofia de viaţă a unui creştin ortodox poate fi găsită la Sfinţii Părinţi; dacă vom asculta învăţătura lor, în loc de a crede că suntem destul de înţelepţi spre a-i învăţa pe alţii din propria "înţelepciune", nu ne vom rătăci.

Iar acum vă cer să cercetaţi împreună cu mine foarte importanta şi fundamentală problemă: cum anume ne învaţă Sfinţii Părinţi să tâlcuim Cartea Facerii? Haideţi să dăm deoparte prejudecăţile noastre despre tâlcuirile "literale" sau "alegorice" şi să vedem ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre citirea textului Facerii. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să începem cu Sfântul Vasile însuşi, care a scris despre cele Şase Zile ale Facerii în Hexaimeron:

"Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, şi interpretează cuvintele plantă şi peşte cum li se pare lor; la fel şi facerea târâtoarelor şi facerea fiarelor le interpretează răstălmăcindu-le după propriile gânduri, întocmai tâlcuitorilor de vise ce tâlcuiesc în folosul lor vedeniile din timpul somnului.
Eu, când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă, când aud plantă, peşte, fiară, dobitoc, pe toate le înţeleg creadă cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evanghelie. [...] Şi pentru că Moisi a trecut sub tăcere aceste lucruri, care nu ne sunt folositoare, voi socoti eu oare pentru aceasta de mai puţin preţ cuvintele Duhului decât înţelepciunea cea nebună [a celor ce au scris despre lume], sau mai curând voi slăvi pe Cel ce nu pune mintea noastră să se îndeletnicească cu cele deşarte, ci a rânduit să fie scrise în Scriptură toate cele ce duc la zidirea şi desăvârşirea sufletelor noastre? Mi se pare însă că cei ce nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura cum a fost scrisă!"

E limpede că Sfântul Vasile ne avertizează să ne ferim a "desluşi" lucrurile din Facere care sunt greu de înţeles pentru simţul comun; omul modern "luminat" face cu uşurinţă acest lucru, chiar dacă este creştin ortodox. De aceea, să ne străduim să înţelegem Sfânta Scriptură creadă cum o înţeleg Părinţii, iar nu după "înţelepciunea" noastră modernă. Şi să nu ne mulţumim cu părerea unui singur Sfânt Părinte, ci să cercetam şi părerile altor Sfinţi Părinţi.

Una dintre tâlcuirile patristice clasice la Cartea Facerii este cea a Sfântului Efrem Sirul. Părerile sale sunt cu atât mai însemnate pentru noi, cu cât el era un "răsăritean" şi cunoştea bine limba ebraică. Erudiţii moderni ne spun că "răsăritenii" sunt înclinaţi spre tâlcuirile "alegorice" şi că, de asemenea, şi Cartea Facerii trebuie înţeleasă în acest chip. Dar să vedem ce zice Sfântul Efrem în tâlcuirea sa la Facere:

"Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul care s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot creadă orice altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora." Desigur, acestea sunt încă principii generale; sa vedem acum câteva dintre aplicaţiile particulare ale acestor principii, aparţinând Sfântului Efrem:

"Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua cât şi noaptea Zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare."

"Iar după ce [lui Adam] i s-a scos coasta într-o clipită de ochi, şi tot într-o clipită i-a luat locul carnea, când osul cel gol a luat înfăţişarea deplină a unei femei şi toată frumuseţea ei - atunci Dumnezeu a adus-o şi a înfăţişat-o lui Adam."

Este limpede că Sfântul Efrem citeşte Cartea Facerii "cum este scrisă"; când aude "coasta lui Adam" înţelege "coasta lui Adam", neînţelegând acest lucru ca pe un mod alegoric de a spune cu totul altceva. Tot aşa, este clar ca înţelege Cele Şase Zile ale Facerii ca fiind chiar şase zile, fiecare de câte douăzeci şi patru de ore, pe care le împarte într-o "seară" şi o "dimineaţă" de câte douăsprezece ore fiecare.

Am luat în mod deliberat "simpla" tâlcuire la Facere a Sfântului Efrem Sirul înainte de a cita alte tâlcuiri mai "mistice", fiindcă această înţelegere "simplă" a Facerii este cea mai greu de acceptat pentru mintea modernă "luminată". Bănuiesc că cei mai mulţi creştini ortodocşi nefamiliarizaţi cu Sfinţii Părinţi vor zice îndată: "E cam prea simplu! Astăzi se ştie mult mai mult. Daţi-ne nişte Părinţi mai sofisticaţi." Din păcate pentru "înţelepciunea" noastră modernă, nu exista Părinţi mai "sofisticaţi", căci până şi Părinţii cei mai "mistici" înţeleg textul Facerii tot atât de "simplu" ca şi Sfântul Efrem! Cei ce doresc ceva mai "sofisticat" la Sfinţii Părinţi se află sub influenţa idelor apusene moderne care sunt cu totul străine Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Dar trebuie sa va arat acest lucru prin citate din mai mulţi Sfinţi Părinţi.

Dumneavoastră scrieţi: "întrucât Dumnezeu a creat timpul, a crea ceva "dintr-o dată" ar fi un act potrivnic propriei hotărâri şi voinţe... Când vorbim de facerea stelelor, plantelor, animalelor şi omului, nu vorbim de minuni - nu vorbim de intervenţiile neobişnuite ale lui Dumnezeu în creaţie, ci despre desfăşurarea "firească" a creaţiei." Mă întreb de nu cumva aţi pus aici vreo "înţelepciune modernă" în locul învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Ce altceva este începutul tuturor lucrurilor decât o minune? V-am arătat deja ca Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Chirîl al Ierusalimului, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Damaschin (şi de fapt toţi Părinţii) învaţă că întâiul om, Adam, a apărut într-un mod diferit de naşterea firească a tuturor celorlalţi oameni; tot aşa, potrivit textului sfânt al Facerii, primele vieţuitoare au apărut într-un mod diferit de toţi urmaşii lor: ele nu au apărut prin naştere firească, ci prin cuvântul lui Dumnezeu. Teoria modernă a evoluţiei neagă acest lucru, fiindcă teoria evoluţiei a fost născocită de necredincioşi ce doreau să tăgăduiască lucrarea lui Dumnezeu în creaţie şi să explice creaţia doar prin mijloace "naturale". Oare nu vedeţi ce fel de filosofie este în spatele teoriei evoluţiei?

Ce anume spun Sfinţii Părinţi despre acest lucru? L-am citat deja pe Sfântul Efrem Sirul, a cărui întreagă tâlcuire la Facere descrie cum toate lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu se săvârşesc într-o clipită, chiar dacă toate Zilele facerii durează douăzeci şi patru de ore fiecare. Să vedem acum ce anume spune Sfântul Vasile cel Mare despre lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în cele Şase Zile. Vorbind despre Ziua a Treia a Facerii, Sfântul Vasile spune:

"La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus... Toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi, şi aşa-numiţii arbuşti ce slujesc la facerea ghirlandelor... care nu erau mai înainte pe pământ, toţi într-o clipită de vreme au apărut." Tot el spune:

"Sa răsară pământul. Această mică poruncă s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor mai iute decât un gând de-al nostru." În Ziua a Cincea iarăşi:

"A venit porunca, şi îndată râurile au început sa lucreze: lacurile au ajuns roditoare, dând naştere la vieţuitoare, fiecare după felul lor propriu şi după firea apelor."

La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea sa la Facere, învaţă:
"Astăzi deci [Dumnezeu] vine la ape şi ne arata ca, prin cuvântul Lui şi prin porunca Lui, apele au dat din ele vietăţi însufleţite. Spune-mi care cuvânt ar putea înfăţişa minunea? Care limbă va fi îndestulătoare pentru a lauda pe Creator? A spus numai atât: Să răsară pământul, şi îndată 1-a trezit spre naştere. [...] După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot şi acum a spus: Să scoată apele..., şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul."

Repet din nou: cred ca ştiinţa modernă, în cele mai multe cazuri, ştie mai multe decât Sfântul Vasile, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem şi alţi Părinţi despre însuşirile peştilor şi despre alte fapte ştiinţifice speciale de acelaşi fel; nimeni nu tăgăduieşte acest lucru. Dar cine ştie mai mult despre felul cum lucrează Dumnezeu, ştiinţa modernă, care nu e nici măcar sigură că Dumnezeu există şi, în orice caz, încearcă să explice totul fără El; ori aceşti Părinţi purtători de Dumnezeu? Cred că, atunci când spuneţi că Dumnezeu nu creează instantaneu, înfăţişaţi învăţătura "înţelepciunii" moderne, nu învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Desigur, într-un anumit sens este adevărat: creaţia lui Dumnezeu nu e lucrarea unei clipe; dar şi aici Părinţii sunt foarte exacţi în învăţătura lor. L-am citat pe Sfântul Efrem care zice: "Tot aşa, nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă". Având în minte aceasta, să privim pasajul pe care l-aţi citat din Sfântul Grigorie al Nyssei: "Omul a fost făcut ultimul după plante şi animale, fiindcă natura urmează o cale ce duce treptat către desăvârşire." "Este ca şi cum, în chip treptat, natura îşi face urcarea în însuşirile vieţii de la cele mai de jos la cele desăvârşite." Citând aceste pasaje, aţi încercat să le înţelegeţi în sensul doctrinei moderne a evoluţiei. Dar, cu siguranţă, nu se cade să citim în aceste texte vechi concluziile filosofiei moderne! Cu siguranţă că Sfântul Grigorie al Nyssei nu învaţă aici nimic altceva decât ceea ce au învăţat mulţi alţi Părinţi, întemeindu-se pe o înţelegere foarte "literală" a Facerii.

Astfel, Sfântul Grigorie Teologul, atunci când, asemeni Sfântului Efrem, afirmă că creaţia nu este "instantanee", învaţă că:

"Zilelor [facerii] li se adaugă o anume întâietate, doime, treime, şi tot aşa, până la a şaptea zi de odihnă de la lucru, împărţindu-se prin aceste zile toată zidirea, tocmită cu rânduială de legi negrăite, dar nu alcătuită într-o clipă, de către Cuvântul cel Atotputernic, pentru Care a gândi ori a grăi însemna totodată a săvârşi fapta. Faptul că omul s-a ivit ultimul în lume, cinstit cu lucrarea mâinii şi cu chipul lui Dumnezeu, nu este câtuşi de puţin neaşteptat; căci pentru el, ca pentru un împărat, trebuia pregătit sălaşul împărătesc, şi numai atunci avea să fie adus în el împăratul, însoţit de toate făpturile." Iar Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă:

"Nu putea oare dreapta Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelepciune să aducă la fiinţare pe toate şi într-o singură zi ? Dar ce spun eu o singura zi, putea sa le aducă într-o clipită ! Dar pentru ca Dumnezeu n-a adus la fiinţare pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt - căci El n-are nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui - pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului prooroc ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, ştiindu-le bine, să nu cădem în greşalele celor ce judecă mânaţi de gânduri omeneşti. [...] Dar pentru ce, dacă omul este mai de preţ decât toate, a fost făcut pe urmă ? Pentru o pricină foarte dreaptă. După cum atunci când are să vina un împărat într-un oraş este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi, ca să pregătească palatul împărătesc, şi apoi intra împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum. Vrând Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zidit mai întâi aceasta locuinţă frumoasă, lumea; şi numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om ca să o stăpânească."

Deci învăţătura patristică spune limpede că Dumnezeu, deşi ar fi putut crea totul dintr-o dată, a ales să creeze în trepte de o tot mai mare desăvârşire, fiecare treaptă fiind lucrarea unei clipe sau a unei foarte scurte perioade de timp, culminând cu facerea omului, împăratul zidirii; iar întreaga lucrare este încheiată nu într-o clipită, nici într-o perioadă de o lungime nedefinită, ci oarecum la mijlocul acestor extreme, exact în şase zile.

Sfântul Efrem şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirile lor la Facere, privesc foarte clar zidirea lui Dumnezeu ca fiind lucrarea a şase zile "literale", Dumnezeu creând în fiecare din ele în mod "imediat" şi "într-o clipită". Iar Sfântul Vasile cel Mare, contrar convingerii larg răspândite a "evoluţioniştilor creştini", socotea zidirile lui Dumnezeu ca "imediate" şi "dintr-o dată", şi privea cele Şase Zile ca având exact durata de douăzeci şi patru de ore; căci iată ce zice în privinţa Zilei întâi:

"Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, adică durata unei zile şi a unei nopţi. [...] Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una. [...] A spus "una" pentru ca voia sa determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea."

Dar până şi Sfântul Grigorie Teologul, unul dintre Părinţii cei mai "contemplativi", credea exact acelaşi lucru, căci zice:

"La fel cum întâia zidire începe cu duminica (iar aceasta se vădeşte din faptul că a şaptea zi după ea este sâmbăta, fiindcă este ziua odihnei după lucrare), tot aşa cea de-a doua zidire începe din nou cu aceeaşi zi [adică ziua Învierii]."

Şi tot Teologul zice, dându-ne concepţia patristică despre felul lumii în care a fost aşezat Adam:

"Cuvântul..., luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu."

Cum am spus, nu privesc această problemă ca pe una de primă însemnătate în discutarea problemei evoluţiei; totuşi ea este destul de semnificativă în ce priveşte influenţa pe care filosofia modernă a avut-o asupra "evoluţioniştilor creştini", care îşi dau atâta osteneală să reinterpreteze cele Şase Zile, ca nu cumva să pară proşti în faţa "înţelepţilor" lumii acesteia care au "dovedit ştiinţific" că, indiferent cum ar fi fost acea "creaţie", ea a avut loc de-a lungul a nenumărate milioane de ani. Lucrul cel mai important, motivul pentru care "evoluţioniştilor creştini" le este atât de greu să creadă în cele Şase Zile ale Facerii, care nu puneau nici o problemă Sfinţilor Părinţi, este acela că ei nu înţeleg ce anume s-a întâmplat în acele Şase Zile: ei cred că au avut loc îndelungate procese naturale de dezvoltare, potrivit legilor lumii stricăcioase de astăzi; dar, în realitate, potrivit Sfinţilor Părinţi, firea lumii întâi-zidite era mult deosebită de lumea noastră, cum voi arăta mai jos.

Să privim acum mai îndeaproape la o altă tâlcuire patristică fundamentală la Cartea Facerii, cea a Sfântului Ioan Gura de Aur. Veţi observa că nu citez Părinţi obscuri sau îndoielnici, ci doar pe adevăraţii stâlpi ai Ortodoxiei, în care întreaga noastră învăţătura ortodoxă este cel mai limpede şi dumnezeieşte înfăţişată. Din nou, nici la el nu găsim nici un fel de "alegorie", ci doar stricta interpretare a textului aşa cum e scris. La fel cu ceilalţi Părinţi, el ne spune c Adam a fost plăsmuit literalmente din ţărână, iar Eva literalmente din coasta lui Adam. El scrie:
"Iar dacă duşmanii adevărului stăruie, susţinând că e cu neputinţă să fie adus ceva la existenţă din ceea ce nu exista, să le grăim aşa: din ce a fost făcut cel dintâi om? Din pământ sau din altceva? Negreşit că ne vor răspunde şi vor fi de acord cu noi că din pământ. Să ne spună acum nouă: cum s-a făcut din pământ carnea? Că din pământ se face lutul, cărămida, oalele, vasele! Cum dar s-a făcut din pământ carnea? Cum s-au făcut oasele, nervii, arterele, muşchii, pielea, unghiile, părul? Cum s-au făcut dintr-o singură materie atâtea organe atât de deosebite în ce priveşte calitatea lor? La aceste întrebări n-au să poată deschide gura niciodată!" Tot Sfântul Ioan Gura de Aur scrie:

"Scriptura spune că Dumnezeu a luat o coastă. Cum a făcut din aceasta singură coastă o fiinţă întreagă? Dar pentru ce spun eu cum a făcut o fiinţă întreagă din aceasta singură coastă? Spune-mi cum a fost luată coasta? Cum n-a simţit Adam când i s-a luat? La întrebările acestea nu poţi răspunde. Răspunsul îl ştie numai Cel ce a făcut creatura. [...] [Dumnezeu] nu a făcut altă plăsmuire, ci, luând o mică parte din plăsmuirea gata făcută, a făcut cu ea o fiinţă desăvârşită. Cât de mare e puterea lui Dumnezeu, Marele Meşter! Din partea aceea foarte mică a făcut atâtea mădulare, a creat atâtea simţuri şi a făcut o fiinţă întreagă, deplină şi desăvârşită." Dacă doriţi, pot cita multe alte pasaje din aceeaşi lucrare, care arată că Sfântul Ioan Gura de Aur - nu e el oare cel mai de frunte tâlcuitor ortodox al Sfintei Scripturi ? – interpretează pretutindeni textul Facerii aşa cum este scris, crezând că nimic altceva decât un şarpe adevărat (prin care a vorbit diavolul) i-a ispitit pe strămoşi în Rai, că Dumnezeu a adus cu adevărat toate animalele înaintea lui Adam ca să le dea nume, iar "numele date atunci animalelor dăinuiesc până astăzi". (Dar după doctrina evoluţiei multe animale dispăruseră în vremea lui Adam - trebuie deci să credem că Adam nu a numit toate fiarele (Facere I, 19), ci doar ceea ce a mai rămas din ele?) Sfântul Ioan Gura de Aur, vorbind despre râurile Raiului, spune:

"Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor înţelepciune nu îngăduie iarăşi ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape, ci caută să convingă pe cei ce vor să-şi dea lor spre ascultare auzul, ca să-şi închipuie cu totul altceva. Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupam urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, urmând spusele ei; să ne străduim să punem în sufletele noastre învăţăturile cele sănătoase."

Este oare nevoie să citez mai mult din acest dumnezeiesc Părinte? Asemenea Sfântului Vasile sau Sfântului Efrem, el ne avertizează:

"A nu crede în cele scrise în dumnezeiasca Scriptură, ci a introduce altele din mintea ta - acest lucru socot că aduce mare primejdie pe capul celor ce îndrăznesc să facă aceasta."

Înainte de a continua, voi răspunde pe scurt la o obiecţie pe care-am auzit-o de la apărătorii evoluţiei: ei spun că, dacă cineva citeşte toată Scriptura "aşa cum e scrisă", devine ridicol. Ei spun că, dacă ar trebui să credem că Adam a fost făcut într-adevăr din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam, atunci nu trebuie oare să credem şi că Dumnezeu are "mâini", că "umbla" prin Rai şi alte absurdităţi de acest fel? Dar oricine a citit măcar o singură tâlcuire a Sfinţilor Părinţi la Cartea Facerii nu poate face o astfel de obiecţie. Toţi Sfinţii Părinţi disting între ceea ce se spune despre zidirea lumii, ce trebuie luat "aşa cum e scris" (de nu cumva e vorba de o metaforă evidentă sau altă figură de stil, precum soarele şi-a cunoscut apusul său din Psalmi; dar acesta e un lucru care nu trebuie explicat decât, poate, copiilor), şi ceea ce se spune despre Dumnezeu care trebuie înţeles, cum spune mereu Sfântul Ioan Gură de Aur, "cu dumnezeiască cuviinţă". De pildă, Sfântul Ioan Gura de Aur scrie:

"Iar când auzi, iubite, că a sădit Dumnezeu Rai în Eden către Răsărit, înţelege cu dumnezeiască cuviinţă cuvântul "a sădit", înţelege că "a poruncit". Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede că Raiul a fost făcut în locul în care a spus Scriptura."

Sfântul Ioan Damaschin, în lucrarea sa Despre erezii, descrie explicit interpretarea alegorică a Raiului ca parte a unei erezii, cea a origeniştilor:

"Aceştia explică Raiul, cerul şi toate celelalte în sens alegoric." Atunci ce să înţelegem despre acei Sfinţi Părinţi cu profundă viata duhovnicească ce tâlcuiesc Cartea Facerii şi alte Sfinte Scripturi în înţeles duhovnicesc sau tainic? Dacă noi înşine nu ne-am îndepărtat prea mult de înţelegerea patristică a Scripturii, atunci nu vom întâmpina nici un fel de greutate. Acelaşi text al Sfintei Scripturi este adevărat "aşa cum e scris", dar are şi o tâlcuire duhovnicească. Iată ce a zis marele Părinte al pustiei, Sfântul Macarie cel Mare, un Sfânt văzător cu duhul ce a înviat şi morţi:

"Raiul s-a închis, iar Heruvimului celui cu sabia de foc i s-a dat poruncă sa oprească intrarea omului în el; acest fapt, care atunci s-a întâmplat în chip văzut, se întâmplă şi acum în fiecare suflet în chip nevăzut."

Modernii noştri "erudiţi patrologi" ce se apropie de Sfinţii Părinţi nu ca de nişte izvoare vii ale predaniei, ci ca de nişte "surse academice" moarte, înţeleg întotdeauna greşit acest lucru foarte însemnat. Orice creştin ortodox ce trăieşte în predania Sfinţilor Părinţi ştie că atunci când un Sfânt Părinte tâlcuieşte un loc din Sfânta Scriptură duhovniceşte sau alegoric, nu tăgăduieşte prin aceasta înţelesul său literal, despre care presupune că cititorul ştie destul spre a-l accepta. Voi da un exemplu limpede de acest tip.

Dumnezeiescul Grigorie Teologul, în Cuvântul la Arătarea Domnului, scrie despre Pomul Cunoştinţei:

"Pomul acela, pe cât îmi pare, era contemplaţia, la care numai cei ce au ajuns la deplinătatea deprinderii pot pătrunde fără primejdie."

Avem aici o tâlcuire duhovnicească adâncă, şi nu cunosc nici un alt pasaj din scrierile acestui Părinte unde să spună explicit ca pomul era şi un pom în sens literal, "aşa cum e scris". Oare întrebarea dacă el a "alegorizat" cu totul istorisirea despre Adam şi despre Rai rămâne "o chestiune deschisă", cum ar zice erudiţii noştri universitari?

Desigur, ştim din alte scrieri ale Sfântului Grigorie că el nu alegoriza pe Adam şi Raiul. Dar, lucru şi mai important, avem mărturia directă a altui mare Părinte privitor la însăşi problema tâlcuirii date de Sfântul Grigorie Pomului Cunoştinţei.

Dar, înainte de a prezenta această mărturie, trebuie să fiu sigur ca sunteţi de acord cu mine asupra unui principiu fundamental de interpretare a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Atunci când înfăţişează învăţătura Bisericii, Sfinţii Părinţi (dacă sunt Sfinţi Părinţi autentici, nu doar scriitori bisericeşti cu autoritate nesigură) nu se contrazic unii pe alţii, chiar dacă, pentru slaba noastră înţelegere, exista aparent unele contradicţii între ei. Numai raţionalismul academic ridică pe un Părinte împotriva altuia, consemnează "influenţa" unuia asupra altuia, îi împarte în "şcoli" şi "grupări" şi descoperă "contradicţii" între ei. Toate acestea sunt străine modului de înţelegere a Sfinţilor Părinţi de către creştinul ortodox. Pentru noi, învăţătura Sfinţilor Părinţi este un întreg, şi întrucât e vădit că întregul învăţăturii ortodoxe nu se cuprinde într-un singur Părinte (căci toţi Părinţii sunt oameni, şi deci au şi limite), găsim unele părţi din ea la un Părinte şi alte părţi la alt Părinte, iar un Părinte desluşeşte ceea ce este neclar la un alt Părinte; şi nici măcar nu este de primă importanţă pentru noi cine anume a spus un lucru, atâta vreme cât este ceva ortodox şi în armonie cu întreaga învăţătură patristică. Sunt sigur ca sunteţi de acord cu mine asupra principiului enunţat şi nu veţi fi surprins dacă voi înfăţişa acum tâlcuirea cuvintelor Sfântului Grigorie Teologul făcută de un mare Sfânt Părinte ce a trăit la o mie de ani după el: Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului.

Împotriva Sfântului Grigorie Palama şi a altor Părinţi isihaşti, ce învăţau adevărata învăţătura ortodoxă despre lumina nezidită de pe Muntele Taborului, s-a ridicat raţionalistul apusean Varlaam. Profitând de faptul ca Sfântul Maxim Mărturisitorul a numit undeva această Lumină a Schimbării la Faţă un "simbol al teologiei", Varlaam învăţa că Lumina nu este o manifestare a dumnezeirii, ci doar ceva trupesc; nu "literal" o Lumina dumnezeiască, ci doar un "simbol" al ei. Aceasta l-a făcut pe Sfântul Grigorie Palama să alcătuiască un răspuns care luminează pentru noi legătura dintre tâlcuirea "simbolică" şi cea "literală" a Sfintei Scripturi, îndeosebi în ce priveşte pasajul de la Sfântul Grigorie Teologul citat mai sus. El scrie că Varlaam şi ceilalţi:

"Nu observă că înţeleptul în cele dumnezeieşti Maxim a numit lumina de la Schimbarea la Faţă a Domnului "simbol al teologiei" în sensul ca ni se împărtăşeşte pe măsura noastră, dar că ea ne îndreaptă spre ceva şi mai înalt. Cum toate cele ce subzistă şi se produc se numesc în teologia analogica şi anagogică îndeobşte simboale, Sfântul Maxim a putut numi şi el aici acea lumina simbol..., precum şi Grigorie supranumit Teologul a numit "contemplaţie" pomul Cunoştinţei binelui şi răului. Sfântul Maxim a declarat acea lumina simbol al dumnezeirii pentru contemplarea lui care privea la cele mai înalte. Dar pentru aceasta ea n-a fost pentru el plăsmuire şi simbol inconsistent. Căci şi pe Moisi şi pe Ilie îi declara dumnezeiescul Maxim "simboale", pe unul al judecăţii şi pe celalalt al proniei. A făcut aceasta oare pentru ca nu erau ei prezenţi cu adevărat, ci au fost plăsmuiţi şi ei în chip simbolic? Dar Petru? Oare nu e el simbolul credinţei pentru cel ce vrea să-l contemple, urcându-l la un înţeles mai înalt? Sau nu e Iacov simbol al nădejdii şi Ioan al iubirii?" Am putea înmulţi citatele care arată ce învăţau cu adevărat Sfinţii Părinţi despre tâlcuirea Sfintei Scripturi, îndeosebi despre Cartea Facerii; dar am înfăţişat suficient spre a arăta ca autentică învăţătura patristică pe aceasta temă prezintă grave dificultăţi pentru cel ce ar dori să tâlcuiască Cartea Facerii potrivit ideilor şi "înţelepciunii" moderne, şi într-adevăr tâlcuirea patristică face cu neputinţă armonizarea Facerii cu teoria evoluţiei, care cere o interpretare total "alegorică" a textului în multe locuri unde tâlcuirea patristică nu îngăduie acest lucru. Doctrina că Adam a fost făcut nu din ţărână, ci prin dezvoltarea dintr-o altă creatură, este o învăţătură nouă, cu totul străină creştinismului ortodox.

În acest punct, "evoluţionistul ortodox" ar putea încerca să-şi salveze poziţia (de a crede atât în teoria modernă a evoluţiei, cât şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi) într-unul din modurile următoare:

a. Ar putea zice ca în prezent cunoaştem mai mult decât Sfinţii Părinţi despre natură, şi deci putem interpreta cu adevărat mai bine decât ei Cartea Facerii. Însă chiar şi "evoluţionistul ortodox" ştie că Facerea nu e un tratat ştiinţific, ci o scriere cosmogonică şi teologică dumnezeieşte insuflată. Tâlcuirea Scripturii dumnezeieşte insuflate este, desigur, lucrarea teologilor purtători de Dumnezeu, nu a naturaliştilor, care, de obicei, nu cunosc nici măcar principiile de temelie ale unei astfel de tâlcuiri. Este adevărat ca în Cartea Facerii se înfăţişează multe "fapte" despre natură. Dar trebuie avut grijă, fiindcă acele fapte nu sunt fapte de tipul celor pe care le putem observa acum, ci un cu totul alt fel de fapte: facerea cerului şi a pământului, a tuturor animalelor şi plantelor, a întâiului om. Am arătat deja că Sfinţii Părinţi învaţă destul de limpede ca, de pildă, facerea întâiului om, Adam, este cu totul diferită de naşterea oamenilor de azi; ştiinţa o poate observa numai pe cea din urmă, dar despre facerea lui Adam ea oferă doar speculaţii filosofice, nu cunoaştere ştiinţifică. Potrivit Sfinţilor Părinţi, putem şi noi să cunoaştem câte ceva despre lumea întâi-zidită, dar cunoaşterea aceasta nu e accesibila ştiinţei naturale, Voi discuta aceasta chestiune mai jos.

b. Sau, iarăşi, "evoluţionistul ortodox", spre a păstra neştirbită tâlcuirea patristică măcar a câtorva dintre faptele descrise în Facere, poate începe să facă modificări arbitrare ale teoriei evoluţiei înseşi, spre a o face să se "potrivească" cu textul Facerii. Astfel, "evoluţionistul ortodox" poate hotărî că facerea întâiului om e o "creaţie specială" ce nu se înscrie în structura generala a restului creaţiei, putând astfel să creadă istorisirea scripturală despre facerea lui Adam mai mult sau mai puţin "creadă cum e scrisă", continuând să creadă în restul celor Şase zile ale facerii după "ştiinţa evoluţionistă"; iar un alt "evoluţionist ortodox" ar putea accepta chiar evoluţia omului din creaturile inferioare, specificând totuşi ca Adam, "întâiul om care a evoluat", a apărut doar în vremurile recente (după scala temporala evoluţionistă de milioane de ani), păstrând astfel cel puţin realitatea istorică a lui Adam şi a celorlalţi patriarhi, ca şi părerea patristică generală că Adam a fost făcut cam în urmă cu 7 500 de ani. Sunt sigur ca veţi fi de acord cu mine ca asemenea şiretlicuri raţionaliste sunt cu totul prosteşti şi inutile. Dacă universul "evoluează", cum învaţă filosofia modernă, atunci omul "evoluează" împreună cu el, şi trebuie sa acceptam tot ceea ce atotcunoscătoarea "ştiinţă" ne spune despre vârsta omului; dar dacă învăţătura patristică este corectă, înseamnă că e corectă atât în privinţa omului, cât şi a restului zidirii.

Dacă îmi puteţi explica cum anume se poate să primeşti tâlcuirea patristică a Cărţii Facerii şi să continui a crede în evoluţie, voi fi bucuros să vă ascult; dar va trebui să-mi oferiţi dovezi ştiinţifice ale evoluţiei mai convingătoare decât cele existente până acum, căci pentru observatorul obiectiv şi nepătimaş "dovezile ştiinţifice" ale evoluţiei sunt extrem de şubrede.