Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
|
Sf Vasile cel Mare
|
|
|
|
|
|
 
En    
 
Fragmente din OMILII LA HEXAIMERON de Sf Vasile cel Mare
 

 

De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul
Cu aceste două margini - cer şi pământ - Moise ţi-a lăsat să înţelegi existenţa întregului univers; a dat cerului întâietatea în ordinea creaţiei şi a spus că pământul este al doilea în ordinea existenţei. Negreşit, au fost făcute o dată cu cerul şi pământul şi cele ce sunt între cele două extreme. Deci, chiar dacă Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apă, de aer, tu însă, cu propria ta minte, înţelege mai întâi că toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce există. în pământ vei găsi şi apă, şi aer, şi foc, o dată ce din pietre sare foc, iar fierul, care este şi el născut din pământ, dacă este frecat, scoate cu îmbelşugare foc. Şi e lucru vrednic de mirare cum focul, când este în corpuri, stă cuibărit acolo fără să vatăme, dar când este scos afară, mistuie pe cele pe care mai înainte le păzea nevătămate. Săpătorii de fântâni arată apoi că în pământ se găseşte apă; iar existenţa aerului în pământ o arată vaporii care se ridică din pământul umed încălzit de soare. înţelege apoi că dacă cerul ocupă prin natura lui locul cel de sus, iar pământul este în partea cea de jos - că spre cer se ridică cele uşoare, iar spre pământ cad cele grele, că susul şi josul sunt potrivnice unul altuia. Moise, care a consemnat pe cele care sunt prin natura lor foarte depărtate unele de altele, a consemnat implicit şi pe cele care ocupă locul dintre aceste două extreme. Deci nu căuta o expunere a tuturor existenţelor, ci prin cele ce ţi s-au arătat, înţelege-le şi pe cele trecute sub tăcere!

Cercetarea fiinţei fiecărei existenţe, fie a celor pe care le contemplăm, fie a celor care ne cad sub simţuri, ar lungi mult de tot interpretarea noastră, iar pentru expunerea celor cu privire la această problemă s-ar cheltui mai multe cuvinte decât cele câte s-ar putea spune despre fiecare din problemele de care ne ocupăm. De altfel nici n-ar fi de folos pentru zidirea Bisericii să ne ocupăm de ele. Despre fiinţa cerului ne sunt îndestulătoare cele spuse de Isaia, care, prin cuvinte simple, ne-a dat o idee clară despre natura cerului, zicând: „căce cerul ca fumul s-au întărit” , adică: Cel ce a dat cerului, pentru alcătuirea lui, o natură subţire, nu tare, nici groasă. Iar despre forma cerului ne sunt îndestulătoare tot cele spuse de Isaia spre slava lui Dumnezeu: „Cel ce au întins ca o cămară cerul”. Acelaşi lucru să ni-l spunem şi despre pământ. Să nu cercetăm cu curiozitate care este fiinţa lui, nici să nu ne sfărâmăm mintea căutând ce este sub el, nici să căutăm o natură lipsită de însuşiri, care prin ea însăşi ar fi fără însuşiri, ci să ştim bine că toate câte le vedem la el sunt rânduite pentru a-i da existenţă şi pentru a-i completa fiinţa. Că n-ai să ajungi la nimic dacă ai încerca să elimini cu raţiunea fiecare din însuşirile care sunt în el. Dacă îndepărtezi negrul, recele, greul, densul, însuşirile pe care ţi le dă gustul sau alte însuşiri pe care le atribuim pământului, atunci nu mai rămâne nimic din pământ. Părăsind, dar, aceste cercetări, te sfătuiesc să nu cauţi să afli nici pe ce stă pământul. Îţi va ameţi mintea, pentru că gândirea ta nu va ajunge la un rezultat sigur. Dacă vei spune că aerul este aşternut sub lăţimea pământului, vei rămâne nedumerit, întrebându-te: Cum substanţa moale şi cu totul goală a aerului rezistă, deşi este apăsată de o greutate atât de mare? Cum nu alunecă aerul în toate părţile, evitând prăbuşirea împreună cu pământul, şi cum nu se urcă deasupra pământului care îl apasă? Iarăşi, dacă vei presupune că apa este temelia pământului, şi aşa te vei întreba: Cum pământul, care este greu şi dens, nu se scufundă în apă, ci el, care-i atât de greu, este ţinut de apă, care este mai slabă decât el? Pe lângă asta trebuie să te mai întrebi: Pe ce stă apa? Şi iarăşi vei fi nedumerit: pe ce substanţă tare şi rezistentă stă fundul celei din urmă temelii?

Iar dacă vei presupune un alt corp, mai greu decât pământul, care ar putea opri pământul să o ia în jos, să-ţi aminteşti că şi corpul acela are nevoie de un altul care să-l susţină şi să nu-l lase să cadă. Iar dacă am putea presupune un reazem şi aceluia, mintea noastră va căuta iarăşi şi aceluia un alt reazem, şi aşa vom merge la nesfârşit, născocind alte temelii pentru cele pe care le-am găsit. Şi cu cât vom merge mai departe cu mintea, cu atât vom fi siliţi să aducem mai mare putere de sprijin, care să poată rezista întregii greutăţi pe care o are de susţinut. De aceea pune hotar minţii tale, ca nu cumva cuvântul lui Iov să-ţi mustre curiozitatea, că iscodeşti cele ce nu pot fi înţelese, şi să fii întrebat şi tu de el: „Pre ce sânt stâlpii lui înfipţi?” .
Iar dacă uneori auzi în psalmi spunându-se: „Eu am întărit stâlpii lui” , gândeşte-te că psalmistul a numit „stâlpi” puterea care susţine pământul.
Iar cuvintele psalmistului: „pre mări au întemeiat pre el” ce altceva arată decât că apa este revărsată de jur împrejurul pământului ?
- Dar cum se face că apa, care este curgătoare şi se îndreaptă spre locurile înclinate, stă suspendată şi nu se revarsă nicăieri?
- Nu te gândeşti că aceeaşi nedumerire, ba chiar mai mare nedumerire, îţi pune gândirii tale pământul, care stă suspendat, el, care e mai greu decât apa?
Trebuie, dar, neapărat, fie că acceptăm că pământul se ţine singur, fie că pluteşte pe ape, să nu ne depărtăm de gândul cel binecredincios, ci să mărturisim că toate se ţin prin puterea Creatorului. Aceasta trebuie să ne-o spunem atât nouă înşine, cât şi celor care ne întreabă pe ce se sprijină această mare şi grozavă greutate a pământului: că „în mâna Lui - marginile pământului” . Acesta este cel mai sigur răspuns pe care-l putem da minţii noastre şi care este de folos şi ascultătorilor noştri.

Unii filosofi ai naturii (Aristotel) spun, cu vorbe savante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei totdeauna egală faţă de marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului pe care pământul îl ocupă nu l-a dobândit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti filosofi, că toate obiectele grele care cad de sus se îndreaptă din toate părţile spre centru; şi în care direcţie se îndreaptă părţile, într-acolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate obiectele de pe pământ se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pământ acesta îi este locul propriu şi potrivit; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru, negreşit se va îndrepta spre locurile cele mai de sus. Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea înspre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pământul nu cade în nici o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie deci neapărat ca pământul să rămână la locul său; poate însă să-şi schimbe locul, dacă face vreo mişcare potrivnică naturii sale. Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decât argumentele logice.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer, că s-au scris de înţelepţii lumii tratate pline de multe cuvinte despre natura cerului. Unii au spus că cerul este compus din cele patru elemente, pentru că se poate pipăi şi vedea; participă pământului din pricină că e tare, focului din pricină că se vede şi celorlalte elemente din pricina compoziţiei lui. Alţi înţelepţi însă au respins această teorie ca de necrezut şi au introdus în alcătuirea cerului o a cincea substanţă corporală, imaginată de ei. Pentru ei cerul este un corp eteric, care, după cum spun ei, nu-i nici foc, nici aer, nici pământ, nici apă, pe scurt, nici unul din corpurile simple; că pentru corpurile simple mişcarea proprie lor este mişcarea în linie dreaptă; pentru cele uşoare, ridicarea în sus; iar pentru cele grele, coborârea în jos; şi nici mişcarea circulară nu este aceeaşi cu mişcarea în sus sau mişcarea în jos; şi, în scurt, mişcarea în linie dreaptă se deosebeşte foarte mult de mişcarea circulară. Şi aceşti învăţaţi spun: corpurile care au, potrivit naturii lor, mişcări deosebite, au deosebite şi naturile lor. Dar nu-i cu putinţă să presupunem că cerul este format din primele corpuri, pe care le numim elemente, pentru că corpurile alcătuite din elemente diferite nu pot avea mişcarea uniformă şi liberă, deoarece fiecare element care există în corpurile compuse are prin natura lui altă şi altă mişcare. De aceea, mai întâi, cele compuse cu greu se pot menţine într-o singură mişcare continuă, pentru că elementul care are o singură mişcare nu se poate acorda şi nici nu se poate împăca cu toate celelalte elemente, care au mişcări contrarii; dimpotrivă, elementul care are însuşirea de a fi uşor este vrăjmaş elementului care are însuşirea de a fi greu. Când ne mişcăm spre înălţime, suntem îngreuiaţi de elementul pământ; iar când suntem purtaţi în jos, ne mişcăm împotriva elementului aer, că suntem atraşi în jos împotriva naturii elementului aer; iar tendinţa elementelor de a se îndrepta în direcţii contrare duce la distrugerea corpului compus din acele elemente. Tot ceea ce este unit silnic şi împotriva firii se menţine unit puţină vreme; iar aceasta, forţat şi cu greutate; dar se descompune repede în elementele din care a fost compus, întorcându-se fiecare din cele ce au fost unite la locul său propriu. Din pricina acestor necesităţi logice, după cum spun învăţaţii aceia, ei au respins ipotezele celor de dinaintea lor şi au avut nevoie de o ipoteză proprie; au emis ipoteza unei a cincea naturi corporale pentru facerea cerului şi a stelelor de pe cer. Un alt învăţat, unul din cei plini de idei şi de cuvinte amăgitoare, s-a ridicat împotriva acelora, le-a risipit ideile lor şi le-a înlăturat, punând în locul lor propria lui părere. Dacă am încerca acum să vorbim de toate câte spun aceşti învăţaţi, am cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca ei. Noi însă să-i lăsăm pe aceşti învăţa să se lupte între ei. Să nu mai vorbim de natura existenţelor, ci să dăm crezare lui Moise, care a spus: „A făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, şi să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care-i mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea 1a Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea ce mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da lauda cuvenită Creatorului Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

Cele cunoscute sau necunoscute după nume şi din duhurile slujitoare nu se găseau în întuneric, ci aveau o stare cuvenită lor, erau în lumină şi în toată veselia cea duhovnicească. Nimeni nu se va împotrivi celor spuse de mine, dar mai ales acela care aşteaptă, între făgăduinţele bunătăţilor, lumina cea mai presus de ceruri despre care Solomon a spus: „Lumina e la drepţi pururi” , iar Apostolul spune: „Mulţumind Părintelui Celuia ce ne-a învrednicit pre noi în partea sorţului sfinţilor întru lumină" . Dacă cei osândiţi sunt trimişi în întunericul cel mai din afară , negreşit că cei care au săvârşit cele vrednice de laudă se odihnesc în lumina cea mai presus de lume. Aşadar, după ce la porunca lui Dumnezeu a fost făcut cerul, cerul s-a întins dintr-o dată şi a cuprins pe cele care se găseau în interiorul lui; fiind un corp continuu, în stare să despartă pe cele dinăuntru de cele din afară -, cerul a întunecat neapărat locul de care s-a despărţit, întrerupând lumina din afară. Trei factori contribuie la facerea umbrei: lumina, corpul şi locul neluminat. Deci întunericul de la începutul lumii a venit de la umbra corpului ceresc.

Şi a zis Dumnezeu: Să se facă lumină!
Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a adus dintr-o dată, peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută. S-a arătat cerul, care mai înainte era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumuseţe pe cât o mărturisesc şi astăzi ochii noştri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar, mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime, care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei. În sus, lumina ajungea până la eter şi cer; în lăţime, lumina, într-o clipită de vreme, lumina toate părţile pământului: partea de miazănoapte, de miazăzi, de răsărit şi de apus. Aşa este natura luminii: fină şi diafană; n-are nevoie de o durată de timp ca să străbată aerul După cum privirile noastre n-au nevoie de timp ca să ajungă până la obiectele pe care vrem să le vedem, tot aşa şi razele luminii le cuprind iute pe toate până la marginile văzduhului, atât de iute încât nu-ţi poţi imagina o durată de timp mai scurtă.
După ce a fost făcută lumina, a fost şi eterul mai plăcut, iar apele au ajuns mai luminoase; nu primeau numai strălucirea luminii, ci trimiteau şi ele în schimb reflexul luminii, sărind din apă, din toate părţile, strălucirile ei. Cuvântul dumnezeiesc le-a făcut pe toate nespus de plăcute şi nespus de preţioase. După cum cei care aruncă untdelemn în adâncul mării luminează locul în care au aruncat untdelemnul, tot aşa Făcătorul universului, aruncând glas în lume, a pus dintr-o dată în lume frumuseţea luminii.
„Să se facă lumină!”
Şi porunca s-a făcut faptă. Şi s-a făcut o substanţă decât care mai plăcută spre desfătare nici nu era cu putinţă să născocească mintea omenească. Când spunem glas, cuvânt sau poruncă a lui Dumnezeu, nu înţelegem prin cuvântul dumnezeiesc sunetul scos de organele vocale, nici aerul lovit de limbă, ci socotim că ia formă de poruncă sensul dat de voinţa lui Dumnezeu, pentru a fi înţeles uşor de cei cărora se adresează.
„Şi văzu Dumnezeu lumina că este bună”

Şi numi Dumnezeu lumina zi şi întunericul numi noapte
Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu.
„Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi una”. Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este vecinătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei onoarea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume, înainte de facerea luminii, nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit întunericul de zi, şi întunericul a primit numire nouă, ca să se deosebească de zi.„Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă», adică durata unei zile şi a unei nopţi.

 
 
 
 
 
 

Deci, aşa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deştepta mintea noastră spre căutarea persoanei căreia i-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înţelepciune şi cu dibăcie, forma aceasta de exprimare. În al doilea rând, trebuie să cercetăm dacă „tăria” aceasta, care a fost numită şi ea cer, este alt cer decât cerul care s-a făcut la început; în scurt, dacă sunt două ceruri. Cei care au filosofat despre cer ar voi mai degrabă să li se taie limbile decât să accepte acest lucru ca adevărat. Aceşti filosofi presupun că există un singur cer, şi acesta nu este de aşa natură ca să i se mai adauge un al doilea sau un al treilea sau mai multe ceruri, deoarece, după cum gândesc ei, toată substanţa cerului a fost folosită la alcătuirea unui singur cer. Cerul, spun ei, este un singur corp, care se mişcă circular, şi acesta este mărginit; dacă substanţa pentru facerea cerului s-a întrebuinţat la primul cer, atunci n-a mai rămas nimic pentru facerea celui de al doilea sau a celui de al treilea. Acestea îşi închipuie cei care dau Creatorului pentru facerea lumii o materie necreată. Sunt purtaţi de la cel dintâi basm născocit de ei la minciuna care urmează. Noi le cerem înţelepţilor eleni să nu ne ia în râs pe noi înainte de a se pune ei de acord unii cu alţii. Că sunt între filosofi unii care susţin că sunt nenumărate ceruri şi lumi; sunt alţii însă care caută să vădească netemeinicia ideilor acelora folosind argumente mai puternice şi demonstraţii geometrice constrângătoare, spunând că nu este substanţă pentru alt cer decât pentru unul. Noi vom râde însă şi mai mult de pălăvrăgeala lor geometrică şi meşteşugită; ei văd doar că aceeaşi cauză dă naştere băşicilor de apă, la una sau la mai multe, dar se îndoiesc de existenţa mai multor ceruri; se îndoiesc că puterea creatoare a lui Dumnezeu ar fi îndestulătoare să aducă mai multe ceruri la existenţă. Când ne gândim la covârşitoarea putere a lui Dumnezeu, socotim că tăria şi măreţia acestor ceruri nu se deosebesc întru nimic de băşicile de apă pe care le fac izvoarele. Deci, cuvântul filosofilor care spun: „e cu neputinţă”, ni se pare de râs şi de batjocură. Atât de departe suntem de a ne îndoi de existenţa unui al doilea cer, încât căutăm şi pe al treilea, de a cărui privire a fost învrednicit fericitul Pavel ; iar psalmistul, când vorbeşte de „cerurile cerurilor” , ne face să ne gândim la mai multe ceruri. Aceste ceruri n-ar fi cu nimic mai ciudate decât cele şapte cercuri în care, după cum mărturisesc toţi filosofii, se poartă cele şapte planete, care sunt şi vârâte unul în altul, în chipul vaselor puse unele în altele. Iar aceste planete, spun ei, pentru că se mişcă contrar mişcării întregului cer, prin despicarea eterului, scot un sunet atât de plăcut şi armonios, încât întrece dulceaţa cântecelor. Când li se cere celor ce susţin acestea să fie confirmate de simţuri spusele lor, ce spun? Spun că noi, fiind obişnuiţi de la început, de când ne-am născut, cu sunetul acela, din îndelungata lui auzire nu-l mai simţim acum, aşa cum fierarii nu mai simt zgomotul din fierării, pentru că li se bate mereu cu ciocanul în urechi. A combate sofisticăria şi slăbiciunea ideilor lor, pe care toţi le descoperă de cum le aud, nu este treaba unui bărbat, nici a unui om care ştie să-şi cruţe timpul, nici a unuia care se gândeşte la puterea de judecată a ascultătorilor săi.
Dar să lăsăm ideile filosofilor profani pe seama celor din afară de Biserică, iar noi să ne întoarcem la învăţătura Bisericii. S-a spus de unii din cei dinaintea noastră că în textul acesta al Scripturii nu e vorba de facerea unui al doilea cer, ci este o tâlcuire a celui dintâi cer; că Scriptura, la început, a vorbit pe scurt de cer şi de pământ, iar aici ni se arată mai pe larg chipul în care a fost făcut fiecare. Eu însă spun că deoarece s-a dat celui de al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers....

Şi zise Dumnezeu: Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă! Şi se făcu aşa. Şi făcu Dumnezeu întăritura şi osebi Dumnezeu între mijlocul apei care era subt întăritură şi între mijlocul apei ce era deasupra întăriturii
Dar înainte de a ne ocupa de înţelesul celor scrise în Scriptură, să destrămăm cele spuse de alţii împotriva acestora.
Aceia ne întreabă:
- Dacă este sferic corpul tăriei, aşa cum îl vede privirea noastră, iar apa este curgătoare şi alunecă în jos împrejurul locurilor înalte, cum poate apa să stea pe suprafaţa boltită a tăriei ?
Ce le vom răspunde la această obiecţie ?
Dacă un lucru se vede înspre noi rotund în partea sa concavă, nu trebuie neapărat ca suprafaţa lui exterioară să fie sferică şi nici ca întregul corp să fie rotund şi alunecos, mai ales văzând că bolţile de piatră ale băilor şi construcţiile locuinţelor în formă de peşteră au în interior o formă semicirculară, dar acoperişurile de sus sunt adesea plane. Deci, pentru cele spuse, nici cei ce sunt împotriva noastră să nu-şi facă griji şi nici nouă să nu ne mai facă supărări spunând că în cele de sus nu se poate ţine apa.În continuare ar trebui să spun care este natura „tăriei” şi pentru care pricină a fost pusă să despartă apele. Cuvântul „tărie (întăritură)” este folosit de obicei în Scriptură pentru cele ce au o tărie covârşitoare. De pildă când spune: „Domnul, întărirea mea şi scăparea mea” ; şi: „Eu am întărit stâlpii lui” ; şi: „Lăudaţi pe Dânsul întru întărirea puterii Lui” . Învăţaţii profani numesc corp tare, corpul care este solid şi plin, în opoziţie cu corpul geometric; corpul geometric îşi are existenţa numai în dimensiuni, adică în lăţime, adâncime şi înălţime; corpul tare, pe lângă dimensiuni, are şi rezistenţă. Scriptura obişnuieşte să numească „tărie” ceea ce este tare şi rezistent; de multe ori foloseşte acest cuvânt despre aerul condensat, ca atunci când spune: „Eu întărind tunet” . Scriptura a numit tărie a tunetului tăria şi rezistenţa vântului care se opreşte în cavităţile norilor; şi, pentru că se rupe silnic de acolo, dă naştere zgomotului tunetului. Şi aici, dar, socotim că acest cuvânt a fost pus pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa, care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că „tăria” îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu materia aceea care-şi are originea din strecurarea unei materii lichide, care este piatra de cristal, despre care se spune că ia naştere printr-o presiune foarte mare a apei, sau că tăria este asemenea pietrei străvezii, care se formează în mine; că piatra aceasta este luminoasă şi de o claritate deosebită; dacă este găsită în starea ei naturală, fără să fie mâncată de vreo rosătură, iar adâncul ei fără să fie străbătut de vinişoare, se pare că are aproape transparenţa aerului. Noi nu asemănăm „tăria” cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. Deci nici dacă toate elementele sunt în toate cele din lume: focul în pământ, aerul în apă şi aşa mai departe, nici dacă nici unul din elementele acestea care ne cad sub simţuri nu este curat şi neamestecat, fie cu un element intermediar, fie cu unul contrar, totuşi noi nu acceptăm să se spună că „tăria” este făcută din una din aceste substanţe simple sau din amestecul lor, pentru că suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce ne sunt îngăduite. Să nu ne scape nici aceea că Scriptura, după ce a spus că Dumnezeu a poruncii: „Facă-se întăritură” , n-a spus simplu: „Şi s-a făcut tărie”, ci: „Şi făcu Dumnezeu întăritura” ; şi iarăşi: „şi osebi Dumnezeu”.
Surzilor, auziţi ! Orbilor, vedeţi ! Şi cine este surd, dacă nu acela care nu aude când Duhul Sfânt strigă cu glas atât de mare ? Şi cine este orb, dacă nu acela care nu vede dovezile atât de lămurite despre Unul-Născut ?„Facă-se întăritură” este glasul cauzei primare. „Şi făcu Dumnezeu întăritura” este mărturia Puterii făcătoare şi creatoare.

Dar să ne întoarcem spre a continua tâlcuirea.

Şi să fie osebitoare între apă şi între apă!
După cât se pare, revărsarea apelor este fără de hotar; acoperea din toate părţile, cu valurile ei, pământul şi era suspendată pe deasupra lui; astfel apa depăşea în volum toate celelalte elemente. De aceea, Scriptura a numit-o mai înainte „fără de fund” pentru că apa înconjura din toate părţile pământul. Pricina unei mulţimi atât de mari de ape o vom arăta mai târziu. Negreşit, nimeni dintre voi, dintre cei foarte ascuţiţi la minte, dintre cei care privesc cu pătrundere această substanţă, care trece şi curge, nu va osândi spusele mele, că aş fi formulat ipoteze imposibile şi false, şi nici nu-mi va cere să arăt ce punct de sprijin a avut firea apelor. Vor fi de acord şi cei ce sunt împotriva spuselor mele că pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în mijlocul universului, tot aceea, negreşit, face ca şi acea cantitate enormă de apă, care prin firea ei are tendinţa de a curge în jos şi a se răspândi în chip egal în toate părţile, aceeaşi pricină, deci, va face ca apa să rămână imobilă în jurul pământului.
Aşadar, apa, care este fără de hotar, era revărsată de jur împrejurul pământului; şi apa nu era pe măsura pământului, ci îl întrecea de multe ori, pentru că Marele Meşter, prevăzând dintru început cele ce aveau să fie, a rânduit cele dintâi pentru trebuinţa celor care vor veni pe urmă.
- Dar pentru ce era nevoie să fie atât de multă apă?
- Focul este de neapărată trebuinţă universului nu numai pentru buna rânduială a celor de pe pământ, ci şi pentru desăvârşirea universului. Că universul ar fi fost mutilat dacă i-ar fi lipsit unul din cele mai mari şi mai însemnate elemente. Dar aceste două elemente - apa şi focul - sunt potrivnice între ele, unul îl distruge pe celălalt; focul distruge apa, când o întrece în putere; apa distruge focul, când îl acoperă cu mulţimea ei. Trebuia, dar, să nu fie luptă între ele, dar nici lipsa lor completă să fie pricină pentru pieirea universului.

Deci, aruncând înţelepciunea cea nebună, primeşte împreună cu noi învăţătura cea adevărată, simplă la cuvânt, dar fără de greşeală în ce priveşte cunoştinţa.

Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă!
Am spus ce înseamnă în Scriptură cuvântul „tărie”. Scriptura nu numeşte „tărie” substanţa rezistentă şi tare, care are greutate şi este solidă; că pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu-i percepută de nici unul din simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit „tărie”, în comparaţie cu substanţele foarte fine, care nu pot fi sesizate de simţirea noastră. Gândeşte-te la un loc care desparte umezeala! Acest loc duce în sus ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ce este dens şi pământesc; aceasta, ca să se păstreze de la început până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorându-se în parte umezeala.
Tu nu crezi în mulţimea apei de la începutul lumii, dar de ce nu te uiţi la mulţimea căldurii care, chiar când este mică, are mare putere de a nimici umezeala? Căldura trage la sine umezeala, aşa cum face ventuza, apoi face să dispară umezeala pe care a atras-o, după chipul flăcării lumânării; flacăra, prin feştila lumânării, trage spre ea hrana ce-i este pusă înainte şi o preface iute în fum. Cine se îndoieşte că eterul nu este fierbinte şi arzător? Dacă focul n-ar fi fost ţinut de hotarul constrângător al Creatorului lui, ce l-ar fi oprit să nu le aprindă pe toate şi să le ardă în continuare, nimicind totodată şi umezeala din toate cele ce există? De aceea este apă în văzduh; că se preface în nori locul cel de sus din ridicarea vaporilor pe care îi trimit în sus râurile, izvoarele, văile, lacurile şi toate mările; dacă nu s-ar face asta, eterul le-ar cuprinde pe toate şi le-ar arde.
Dar nu vedem, oare, că şi soarele acesta, în timp de vară, într-o scurtă clipită de vreme lasă zvântate şi uscate locurile pline de apă şi umede?
- Dar unde este apa aceea de la începutul lumii?
- Să ne-o arate cei care se grozăvesc că ştiu toate! Nu sare în ochi orişicui că prin căldura soarelui s-a pierdut, prefăcându-se în vapori?
- Dar nu-i atât de cald soarele, spun aceia.
- Da, atât doar le-a mai rămas să spună! Uitaţi-vă pe ce fel de argumente se sprijină pentru a combate evidenţa! Pentru că soarele, spun ei, este alb la culoare şi nu-i roşu, nici galben, de aceea nici nu este foc prin natura lui; dar mai spun şi aceea că fierbinţeala pe care o trimite soarele se datoreşte învârtirii lui iuţi. Ce câştigă ei din asta? Ca să arate că soarele nu distruge umezeala? Eu însă, chiar dacă nu sunt adevărate spusele lor, nu le resping, pentru că îmi întăresc cuvântul meu. Spuneam mai sus că este necesară mulţimea de ape din pricină că apa este evaporată de căldură. Dar n-are nici o importanţă dacă fierbinţeala este naturală sau se naşte în alt chip, o dată ce are aceleaşi urmări asupra aceloraşi materii. Lemnele, fie că se aprind şi ard frecându-se unele de altele, fie că ard de la o flacără exterioară, rezultatul, în amândouă cazurile, este unul şi acelaşi. Cu toate acestea, noi vedem înţelepciunea Celui ce cârmuieşte universul, că mută soarele din unele părţi, ale lumii în alte părţi, pentru ca nu cumva, rămânând deasupra aceloraşi părţi, să distrugă frumuseţea lumii de prea multă căldură; când îl duce în părţile de miazăzi la solstiţiul de iarnă, când îl mută la semnele care arată ziua egală cu noaptea; şi de aici îl mută iarăşi spre părţile de nord, la solstiţiul de vară, încât prin mutarea lui încetul cu încetul în jurul pământului se păstrează buna întocmire a văzduhului. Să se uite aceşti învăţaţi dacă nu se contrazic ei înşişi! Spun că marea nu creşte, cu toate că se varsă în ea râurile, din pricină că o evaporă soarele; soarele lasă în mare sărătura şi amărăciunea apei mării şi ridică apa curată şi bună de băut;

„La spusa unora că învăţătura noastră este contrazisă de experienţă – că nu se vede toată apa strânsă într-o adunare de ape -, se pot spune multe, de altfel lucruri cunoscute de toată lumea. Dar n-ar fi oare, de râs, să mă lupt cu nişte oameni ca aceştia?...

Şi zise Dumnezeu: Adune-se apa cea de sub cer într-o adunare şi să se ivească uscatul!
Dumnezeu n-a spus: „Să se arate pământul”, ca să nu-l arate iarăşi netocmit – că era cu mult mâl şi plin de apă şi nu luase propria lui formă şi putere. În acelaşi timp, ca să nu spunem că soarele este pricina uscării pământului, Creatorul a pregătit uscarea pământului înainte de facerea soarelui. Aţinteşte-ţi mintea la cele scrise în Scriptură! N-a curs de pe faţa pământului numai apa care îl acoperea, ci şi apa câtă era amestecată cu pământul în adânc, a ieşit şi aceasta, ascultând de porunca de neînlăturat a Stăpânului...

 
 
 
 
 
 

Răsară pământul buruiană de iarbă semănătoare
Să odrăslească de la sine pământul, fără să aibă nevoie de ajutorul cuiva!
Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ că, adică, prin atracţia căldurii lui scoate la suprafaţa pământului puterea de germinaţie care este în adâncul lui, de aceea Dumnezeu a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui ca unuia care ar fi cauza vieţii. Dacă vor ajunge să creadă că toate cele care fac podoaba pământului sunt înainte de facerea soarelui, atunci vor părăsi nemăsurata lor admiraţie ce o au pentru soare, gândindu-se că soarele este mai nou în ce priveşte facerea lui decât iarba şi plantele...

Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după felu-şi». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslin, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul»...

Şi într-o clipită de vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului, începând cu odrăslirea, a trecut prin toate fazele lor de creştere şi le-a adus îndată la desăvârşite… Orice fel iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. Că nu aveau nici o lipsă cele ce au răsărit atunci din pământ: nici nepriceperea plugarilor, nici vremuirile văzduhului, nici vreo oarecare altă pricină care să le vatăme. Şi nici osânda (Facere III, 17-l8) nu împiedica belşugul pământului; că acestea au fost mai înainte decât păcatul pentru care am fost osândiţi să mâncăm pâinea noastră întru sudoarea feţei (Facere III, 19).

Răsară pământul
Această mică poruncă s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor, mai iute decât un gând de-al nostru. Pământul are şi acum această poruncă şi-l sileşte, în fiecare anotimp al anului, să dea la iveală puterea pe care o are, pentru răsărirea plantelor, seminţelor şi arborilor. După cum titirezul după ce a fost fixat în vârf, se învârteşte în continuare la cea dintâi lovitură ce i se dă, tot aşa şi natura, luând început de la cea dintâi poruncă, se continuă în tot timpul care urmează, până ce se va ajunge la sfârşitul obştesc al universului...

Şi lemn roditor făcând roadă, căruia sămânţa lui într-însul, după felu-şi, pre pământ!
La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute in sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime [...] toţi, într-o clipită de vreme au apărut, fiecare cu mirosul sau propriu, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin caracterul său propriu...
«Răsară pământul pom roditor, care să facă rod, pe pământ». Şi îndată culmile munţilor s-au umplut, grădinile s-au întocmit cu multa artă, malurile râurilor s-au înfrumuseţat cu nenumărate feluri de plante”
«Răsară pământul». Această mică poruncă s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor, mai iute decât un gând de-al nostru.

 
 
 
 
 
  În al doilea rând, şi din fazele lunii ne putem în­credinţa de cele ce urmărim să dovedim. Când luna descreşte şi se împuţinează, nu se mistuie tot corpul ei, ci avem iluzia de creştere şi de micşorare pentru că lumina care stă în jurul ei se îndepărtează şi iarăşi se apropie. Că nu se mistuie corpul lunii când luna se micşorează, ne stau mărturie puternică cele ce le ve­dem la lună. Când văzduhul este curat şi nu-i înceţo­şat, mai ales când luna este ca secera, poţi vedea, dacă te uiţi cu atenţie, că partea ei nestrălucită şi ne­luminată este înconjurată de o linie care împlineşte rotundul ei din timpul lunii pline, încât se vede clar un cerc desăvârşit, dacă privirea noastră uneşte sânul umbrit şi înaburit al lunii cu partea luminoasă care o înconjoară. Să nu-mi spui că lumina lunii este de îm­prumut, că lumina ei se micşorează când se apropie de soare şi că iarăşi creşte când se depărtează. Nici nu caut să cercetez acest lucru acum, ci să arăt că altul este corpul ei, şi alta lumina care o luminează. Acelaşi lucru gândeşte-mi-l şi despre soare, cu sin­gura deosebire că soarele, o dată ce a primit lumina în el, o are amestecată cu el şi nu o leapădă; iar luna, care îmbracă şi dezbracă oarecum lumina, ea însăşi ne încredinţează de adevărul celor ce am spus despre soare.  
 
 
 
 
 

Aceşti luminători au fost rânduiţi să despartă ziua de noapte. Mai înainte, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric ; atunci Dumnezeu a făcut natura lor potrivnică una alteia, încât nu era nici un amestec între ele şi nu era nici o părtăşie între întuneric şi lumină. Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea trebuie socotit a fi întunericul în timpul nopţii. Dacă umbra, atunci când străluceşte o lumină, cade de la corpuri în opoziţie cu lumina, iar dacă dimineaţa întunericul se întinde spre apus, iar seara se pleacă spre răsărit şi la amiază se trage spre miazănoapte, iar noaptea, la rândul ei, se îndreaptă spre partea opusă razelor soarelui, atunci urmează că noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decât umbra pământului. Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp care stă în faţa luminii, tot aşa şi noaptea vine când văzduhul, care înconjură pământul, este umbrit. Acest înţeles îl au cuvintele Scripturii, când spune că Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric; că întunericul fuge la apropierea grabnică a luminii, pentru că atunci când au fost create la început, au fost create prin natura lor străine una de alta. Acum însă Dumnezeu a rânduit ca soarele să măsoare ziua, iar luna a făcut-o stăpâna nopţii, când este lună plină; că atunci cei doi luminători stau aproape drept faţă în faţă. Când răsare soarele, luna, la vreme de lună plină, coboară şi dispare, iar la apusul soarelui apare iarăşi la răsărit.

Să fie în semne şi în vremi şi în zile şi în ani
Despre semne am vorbit. Când Scriptura spune „în vremi”, socot că vorbeşte despre schimbările anotimpurilor: de iarnă, de primăvară, de vară şi de toamnă, a căror revenire regulată ne-o dă mişcarea pe care Dumnezeu a rânduit-o acestor luminători. Se face iarnă când soarele stă mai mult în părţile de miazăzi şi prelungeşte îndelung umbra nopţii peste locurile pe care noi le locuim, încât se răceşte cerul din jurul pământului, iar toţi aburii umezi strânşi în jurul nostru dau naştere la ploi mari, îngheţuri şi multă zăpadă. Când soarele se întoarce iarăşi din ţinuturile de la miazăzi şi ajunge pe la mijloc încât să împartă egal timpul între noapte şi zi, atunci, cu cât stă mai mult în locurile cele de deasupra pământului, cu atât mai mult readuce vremea cea bună şi se face primăvară, începătoarea înfrunzirii tuturor verdeţurilor, face de reînvie cea mai mare parte dintre arbori şi tuturor vietăţilor de pe uscat şi din apă le păstrează neamul prin naşterea unora din altele. De acolo soarele o ia la goană spre solstiţiul de vară şi spre părţile de miazănoapte, când se fac cele mai lungi zile. Şi din pricină că stă cea mai multă vreme în văzduh, înfierbântă aerul de deasupra capetelor noastre, usucă tot pământul, şi prin asta ajută la creşterea seminţelor şi grăbeşte coacerea fructelor pomilor; iar când soarele este foarte arzător, face la amiază puţină umbră...

Cele mai lungi zile sunt acelea în care umbrele sunt cele mai scurte; şi iarăşi cele mai scurte zile sunt acelea în care umbrele sunt cele mai lungi. Aceasta se întâmplă la noi, aşa numiţii eteroscioţi, la toţi câţi locuim în părţile de miazănoapte ale pământului; pentru că sunt unii oameni care, timp de două zile pe an, la amiază, sunt cu totul fără umbră; pe aceştia îi bate soarele drept în creştet şi-i luminează de jur împrejur în chip egal, încât este luminată chiar apa din fântânile adânci, care sunt strâmte la gură; de aceea unii îi numesc pe aceşti oameni şi ascioţi, iar cei care locuiesc dincolo de ţara cu mirodenii aruncă umbrele în amândouă părţile; că ei singuri, pe pământul locuit de noi, trimit la amiază umbrele spre miazăzi, şi de aceea unii îi numesc pe aceştia nofiscioţi. Toate acestea se întâmplă când soarele se îndreaptă spre partea de miazănoapte. Din toate acestea putem presupune cât este de mare căldura lăsată de razele soarelui în aer şi ce rezultate dă. După vară ne vine anotimpul toamnei, care sfarmă covârşitoarea năduşeală, micşorează puţin câte puţin căldura şi ne apropie de iarnă nevătămaţi, cu ajutorul unei temperaturi moderate; atunci soarele se întoarce din părţile de miazănoapte iarăşi spre părţile de miazăzi. Acestea sunt rotaţiile anotimpurilor, care, fiind o urmare a mişcărilor soarelui, ne rânduiesc viaţa noastră.
„Să fie în semne şi în zile”, spune Scriptura.
Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpânească zilele. Că ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arată şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a pus „soarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţii” .
- Dar cum are soarele stăpânire asupra zilei ?
- Soarele poartă în el lumină; atunci când trece de orizont aduce ziua, împrăştiind întunericul. N-ai greşi dacă ai defini ziua aşa: Văzduhul luminat de soare; sau: Ziua este măsura de timp în care soarele stă în emisfera de deasupra pământului.
Dar soarele şi luna au fost rânduiţi să fie semne şi „în ani”. Luna, după ce îndeplineşte de douăsprezece ori drumul său, săvârşeşte durata unui an; numai că adeseori este nevoie de adăugarea unei luni pentru a se ajunge la o completare exactă a anotimpurilor, aşa cum calculau anul în timpurile vechi evreii şi grecii. Anul solar, la rândul lui, este timpul cât îl face soarele, prin mişcarea sa, întorcându-se la acelaşi semn de la care a plecat.

Şi a făcut Dumnezeu doi luminători mari
Cuvântul „mare” are când o însemnare absolută - ca atunci când spunem: mare este cerul, mare este pământul, mare este marea -, când o însemnare relativă, şi aceasta în cele mai multe cazuri - ca atunci când spunem: calul este mare, boul este mare; mărimea lor nu stă în volumul mare al trupului lor, ci în raport cu animalele la fel cu aceste animale, de la care iau mărturie pentru mărimea lor. Cum să înţelegem, dar, această noţiune de „mare”? în care din cele două sensuri: cel absolut sau cel relativ? Să spunem despre aceşti luminători ca despre furnică sau despre alte vietăţi mici că sunt mari, pentru a arăta mărimea trupului lor în comparaţie cu a altor vieţuitoare de acelaşi fel cu ele sau că aceşti luminători sunt mari prin ei înşişi, aşa cum se arată ei prin constituţia proprie a măreţiei lor? Sunt de părere că sunt mari potrivit acestui din urmă înţeles. Nu sunt mari pentru că sunt mai mari decât stelele mai mici, ci pentru că lumina revărsată de ei se întinde pe o atât de mare suprafaţă, încât e îndestulătoare să lumineze şi cerul şi văzduhul, împreună cu tot pământul şi marea. În orice parte a cerului s-ar găsi aceşti luminători - şi când răsar şi când apun şi când sunt la mijlocul cerului -, se arată la fel oamenilor de pretutindeni: aceasta e dovada clară a covârşitoarei lor mărimi, pentru că din nici un loc de pe întinsul pământului nu par mai mari sau mai mici. Obiectele care stau departe de noi le vedem mai mici; şi cu cât ne apropiem de ele cu atât descoperim mai bine mărimea lor. Faţă de soare, nimeni nu este nici mai aproape, nici mai departe, ci distanţa este la fel pentru cei care locuiesc pământul, în orice parte s-ar găsi. Dovadă este că şi indienii, şi britanicii văd soarele la fel; nici celor care locuiesc în părţile de răsărit nu li se arată că soarele îşi micşorează mărimea lui când apune şi nici celor ce locuiesc în părţile de apus nu li se arată mai mic atunci când răsare; şi nici când este la mijlocul cerului nu-şi schimbă înfăţişarea în mai mare sau mai mic.

Când pământul este atât de întins şi mare, cum ar fi putut soarele să-l lumineze în întregime, într-o clipită de vreme, dacă luminătorul acesta n-ar slobozi lumina din rotocolul său cel mare? Aici uită-mi-te la înţelepciunea Marelui Meşter, că la atâta distanţă de noi i-a dat soarelui căldura măsurată. Are atâta căldură, încât să nu ardă nici peste măsură pământul, dar nici din lipsa de căldură să-l îngheţe şi să-l lase fără rod.
Surori să fie cele ce am spus de soare cu cele ce voi spune despre lună. Mare este şi corpul lunii! După soare este cel mai luminos astru. Dar mărimea lunii nu rămâne văzută totdeauna, că uneori cercul ei este întreg, iar alteori se vede cu lipsuri şi împuţinată; arată lipsă în cealaltă parte a ei; că o parte a ei se umbreşte când creşte, iar o altă parte a ei se ascunde când descreşte.
O pricină nespusă a înţeleptului Creator a făcut ca luna să aibă această felurită schimbare a formelor ei. Sau poate că înţeleptul Creator a vrut să ne dea o pildă vădită de cum este firea noastră omenească. Că nimic din cele omeneşti nu este statornic; ci unele ies din nefiinţă şi merg spre desăvârşire, iar altele, după ce au ajuns la dezvoltarea lor şi au crescut la cea mai de sus măsură a lor, iarăşi, prin pierderi treptate, se mistuie şi se distrug şi, împuţinându-se, pier. Creatorul, deci, a vrut să ne dea învăţături despre cele cu privire la noi prin fazele lunii; iar noi, luând cunoştinţă de grabnica schimbare a celor omeneşti, să nu ne îngâmfăm când ne merge bine în viaţă, nici să ne lăudăm cu puterea, nici să ne mândrim cu bogăţia cea nestatornică, ci să dispreţuim trupul care suferă schimbări şi să ne îngrijim de suflet, de bunul cel nepieritor. Iar dacă te întristează luna, că-şi pierde lumina prin scăderile ei treptate, să ţi se întristeze mai mult sufletul, care are strânsă în el virtutea, dar din pricina neluării-aminte îşi pierde frumuseţea sa şi nu rămâne niciodată în aceeaşi stare sufletească, ci adeseori se schimbă şi ajunge altul din pricină că n-are temelie tare. Cu adevărat, aşa cum spune Scriptura: „Cel fără minte ca luna să primeneşte.”
Socot apoi că fazele lunii contribuie nu puţin la starea corpurilor vieţuitoarelor şi a celorlalte vegetale care răsar din pământ. Că altfel este starea corpurilor când se micşorează luna şi altfel când creşte. Când se micşorează, corpurile se uşurează şi se golesc; când creşte şi se grăbeşte să ajungă plină, şi corpurile îşi capătă şi ele plinătatea lor, pentru că umezeala, amestecată cu căldura, pătrunde pe nesimţite în ele, ajungând până în adâncul lor. Lucrul acesta îl arată cei care dorm afară când e lună plină; li se umplu cavităţile capului cu multă umezeală; apoi carnea, de curând tăiată, se schimbă iute în contactul cu razele lunii; la fel se întâmplă şi cu creierii vieţuitoarelor, cu părţile moi ale vietăţilor din mare, cu măduvele copacilor. Luna n-ar putea face ca toate acestea să participe la schimbările ei dacă n-ar avea o putere mai presus de fire, o putere extraordinară, aşa cum dă Scriptura mărturie.

Şi schimbările atmosferice sunt în legătură cu fazele lunii, aşa cum ne dau mărturie tulburările atmosferice neaşteptate, care, la vreme de lună nouă, vin după o vreme senină şi liniştită; atunci norii se împing şi se izbesc unii de alţii, atunci sunt frământările apelor din strâmtorile mărilor, atunci fluxul şi refluxul mării care se numeşte ocean; iar cei ce locuiesc în apropierea oceanului au descoperit că, de regulă, fluxul şi refluxul sunt o urmare a fazelor lunii. Că apa din strâmtorile mărilor îşi schimbă mersul într-o parte şi în alta după fazele lunii; când luna se înnoieşte, marea nu stă liniştită deloc, ci se frământă şi se clatină necontenit până ce se face iarăşi lună plină; atunci îşi continuă fluxul şi refluxul ei regulat. Marea de apus are flux şi reflux; când se depărtează de ţărm, când îl inundă iarăşi, ca şi cum luna cu aspiraţiile ei ar trage-o îndărăt, iar cu expiraţiile ei ar împinge-o spre hotarele ei.
Am spus acestea pentru a dovedi mărimea celor doi luminători şi pentru a vă arăta că nici chiar o silabă nu este de prisos din cuvintele cele insuflate de Dumnezeu. Şi totuşi cuvântul nostru n-a vorbit de nici una din problemele mari ale acestor luminători. Că despre mărimea şi depărtările soarelui şi ale lunii se mai pot descoperi multe cu ajutorul gândirii, dacă cugeţi cu mare luare-aminte asupra energiilor şi puterilor lor.
Dar, cu gând de mulţumire către Dumnezeu, trebuie să mărturisim neputinţa noastră, ca să nu se creadă că măsurăm cu mintea noastră măreţele creaţii ale Creatorului, ci din puţinele noastre cuvinte să se conchidă cât de multe şi cât de mari sunt cele ce au fost lăsate la o parte. Să nu masori luna cu ochiul, ci cu mintea, care este cu mult mai precisă decât ochiul pentru descoperirea adevărului.
Basme vrednice de râs au fost răspândite de babele cărora le place băutura şi care pălăvrăgesc pretutindenea că luna, prin puterea unor vrăji, îşi părăseşte locul şi se pogoară spre pământ. Cum poate, oare, un descântec al vrăjitoarelor să mişte luna pe care însuşi Cel Preaînalt a întemeiat-o? Care loc ar primi-o, după ce ar fi fost trasă în jos? Vrei să-ţi fac dovada măreţiei ei cu câteva exemple? Oraşele din întreaga lume, oricât ar fi de departe unele de altele, toate primesc în chip egal lumina lunii în străzile îndreptate către răsărit. Dacă luna nu s-ar afla în faţa tuturor străzilor, atunci ar lumina negreşit doar străzile strâmte care sunt îndreptate direct spre ea, iar peste străzile care depăşesc lăţimea lunii, luna ar lăsa să cadă razele sale pieziş şi dintr-o parte. Acest lucru se poate observa şi cu lămpile din casele noastre. Când stau mai mulţi oameni în jurul lămpii, umbra celui care stă chiar în faţa ei se întinde în linie dreaptă, dar umbrele celorlalţi se pleacă şi într-o parte şi în alta. Dacă n-ar fi corpul lunar foarte mare, lumina lunii nu s-ar întinde la fel în toate părţile pământului. Când luna răsare în regiunile echinocţiului se împărtăşesc la fel de lumina ei atât cei care locuiesc în părţile friguroase şi se găsesc sub rotaţiile constelaţiei Ursei, cât şi cei din părţile de miazăzi, care sunt vecini cu regiunile arzătoare. Deci, întinzându-se lumina ei peste toţi pe o atât de mare lăţime, luna ne dă o foarte limpede mărturie de mărimea ei. Cine, dar, va nega că nu-i foarte mare corpul lunii, când luna se arată egală pe întinderi atât de mari şi în acelaşi timp atât de numeroase?
Dar destule sunt cele spuse despre mărimea soarelui şi a lunii! Iar Cel care ne-a dăruit minte să cunoaştem marea înţelepciune a Creatorului din cele mai mici creaţii ale zidirii Lui, să ne dea putere să dobândim idei mai înalte despre Ziditor din creaţiile Lui mari, deşi în comparaţie cu Făcătorul lor, soarele şi luna sunt ca ţânţarul şi furnica. Că de la nici una din creaturi nu putem dobândi o idee vrednică de măreţia Dumnezeului universului; ne dau doar mici şi slabe imagini, aşa precum ne dă şi fiecare din cele mai mici vietăţi şi plante.

 
 
 
 
 
 

... A venit porunca, şi îndată râurile au început să lucreze: lacurile au ajuns roditoare, dând naştere la vieţuitoare, fiecare după felul lor propriu şi după natura apelor; marea a născut tot felul de specii de animale înotătoare; nici apa din bălti şi din mlaştini n-a fost nelucrătoare, nici n-a rămas lipsită de participarea ei la desăvârşirea creaţiei...

La naştere, cel născut nu se naşte din cineva care are o natură potrivnică lui, ci din cei de aceeaşi natură...

Deci decât orice altă spusă este mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după fel». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslin, ci din trestie iese alta trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul»...

Iar aşa-numita zâzanie şi toate celelalte seminţe străine care sunt amestecate cu seminţele cele bune de mâncare, pe care de obicei Scriptura le numeşte neghină, nu se produc prin o transformare a bobului de grâu, ci au fost dintru început cu felul lor propriu...

Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el, nu pentru că Dumnezeu a spus: «să scoată», ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din el. Nici când pământul a auzit: «Răsară iarba verde şi pământ roditor», pământul n-a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici n-a scos la suprafaţa finicul sau stejarul sau chiparosul, care nu stăteau ascunşi undeva jos, în sânurile pământului. Nu! Ci Cuvântul dumnezeiesc creează cele ce se fac...

După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită construcţiei sale şi însuşirii locului, şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe un loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează până la sfârşit continuarea speciilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc specia. Din cal se naşte cal, din leu leu, din vultur vultur, şi fiecare din vieţuitoare îşi păstrează specia prin continue naşteri pana la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci, ca şi cum acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul ... Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă o dată cu trupul lor, la porunca Ziditorului...