Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
|
|
Sf Ioan Gura de Aur
|
|
|
|
|
En    
 
Fragmente din CELE DINTAI OMILII LA FACERE de Sf Ioan Gura de Aur
 

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul
După cum învăţătorii, care iau de la părinţi pe copii mici ca să-i înveţe carte, le predau cele dintai elemente de învăţătura, iar profesorii care urmează acestora, dupa ce iau copii, le predau învăţăturile cele mai desăvarsite, tot asa a facut şi fericitul Moise, dascălul neamurilor, tot asa şi fiul tunetului. Moise, luind pe oameni la început, i-a învăţat pe ascultătorii săi primele elemente, iar cei care i-au luat de la Moise le-au predat învăţături mai desăvarşite. Deocamdată am aflat pricina pogoramântului, anume ca Moise, grăind sub inspiraţia Duhului, a dat învăţătura lui pe măsura înţelegerii ascultătorilor.

Totodată, prin cuvintele: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pămantul", a smuls de la început toate ereziile care aveau sa răsară ca neghina în Biserica. De vine maniheul sau Marcion sau Valentin sau filosofii greci şi-ţi spun că materia a preexistat, spune-le lor: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămantul".

Spun că nu cred in Scriptură ? Atunci întoarce-le spatele ca unor nebuni, ca unor ieşiti din minti ! Căci ce iertare poate avea omul care nu crede în Creatorul universului şi socoteste adevărul minciună ? Culoarea feţei lor li-i plăsmuită, îşi acopăr chipul cu masca blândeţii, ascund lupul în pielea oii. Tu însă, nu te lăsa înselat! Dimpotrivă tocmai pentru asta urăşte-i mai mult, că vine la tine, semenul lui, cu chip făţarnic de om bland, dar porneşte război împotriva lui Dumnezeu, Stăpanul universului, fără sa-şi dea seama că aleargă împotriva mantuirii lui. Noi, însă, sa stăm ca piatra cea tare şi să ne întoarcem iarăşi la aceste cuvinte de temelie: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul"

Pe această temelie să stai: să nu te coboare cineva în tulburarea gândurilor omeneşti - că gândurile muritorilor sunt cu frică, şi cu greşală cugetele lor (Înţelepciune Solomon IX, 14). Deci, nu lăsa temelia cea tare ca să încredinţezi mântuirea sufletului tău putreziciunii şi nestatorniciei, ci să rămâi întru cele pe care le-ai învăţat şi de care ai fost încredinţat, şi să spui: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Chiar dacă vine maniheul, chiar dacă vine Marcion, chiar dacă vin cei ce suferă de boala lui Valentin (Marcion şi Valentin - figuri marcante ale gnosticismului), oricine dacă ar veni, să pui împotriva lor acest cuvânt; chiar dacă-i vezi râzând, tu să plângi pentru ei, ca pentru nebuni. Gălbejiţi sunt la culoare, au sprânceana plecată (sunt smeriţi la înfăţişare) şi blândeţe în vorbe. Fugi, însă, de momeală şi să cunoşti lupul ascuns în piele de oaie. Mai vârtos să-ţi fie urât pentru că faţă de tine, cel împreună-rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cumpănă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare putere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa şi învăţătura cea din Dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o „păzeşti nestricată”.

"La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” „Cum adică? La început cerul, şi apoi pământul? Întâi acoperişul, şi apoi podeaua?” Dumnezeu nu-i supus vreunei trebuinţe (vreunui imperativ) a firii, nici nu e rob rânduielii vreunui meşteşug: fiindcă voia lui Dumnezeu e făcător şi meşteşugar şi al firii şi al meşteşugului, şi al tuturor celor ce sunt.

Iară pământul era nevăzut şi netocmit
De ce pe cer ni-l arată Moisi adus la fiinţă gata desăvârşit, iar despre pământ ne spune cum l-a meşterit Dumnezeu treptat?” Ca aflând puterea Lui din cele săvârşite cu stihia mai de soi să te încredinţezi că şi pe pământ putea să-l aducă Dumnezeu la fiinţă gata desăvârşit: dar pentru tine şi pentru mântuirea ta nu a făcut aşa. „Cum pentru mine şi pentru mântuirea mea?” Masă şi patrie şi hrănitoare şi maică de obşte a tuturor este pământul, şi cetate, şi mormânt de obşte: fiindcă din el îşi au obârşia şi trupurile noastre, şi hrana noastră, şi locuim pe el, şi traiul pe el ni-l ducem, şi după moarte într-însul ne întoarcem iarăşi. Deci, ca nu cumva datorită faptului că pământul îţi este atât de trebuincios să te încânţi de el peste măsură şi mulţimea facerilor de bine să îţi fie spre poticnire ca să cazi în păgânătate, ţi-l arată, mai înainte de a fi el, fără chip şi netocmit, încât văzându-i neputinţa să te minunezi de Cel Ce l-a adus la fiinţă şi a pus în el toată puterea de care am vorbit - ca să-L slăveşti pe Cel Care atâtea a gătit ca să ne facă nouă înlesnire. Iar Dumnezeu este slăvit nu doar prin dogme drepte ci şi prin petrecere aleasă - fiindcă Scriptura spune: „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune, şi vor slăvi pre Tatăl vostru cel dintru ceruri.” (Matei V, 16).

Dar a voit Stăpânul să facă cu ajutorul acestei stihii şi mai strălucitoare lumina zilei. Acelaşi lucru putem să-l spunem şi de luminătorul cel mai mic, de lună; fuseseră trei nopţi înainte de facerea ei. Dar şi luna, adusă la fiinţă, ne dă folosul el, că împrăştie întunericul nopţii şi aproape că putem spune că, împreună cu soarele, împlineşte acelaşi rost faţă de toate celelalte făpturi.
Soarele a fost hotărât «spre stăpânirea zilei», iar «luna spre stăpânirea nopţii».
- Ce înseamnă: «Spre stăpânirea zilei» şi «Spre stăpânirea nopţii»?
- Soarele a luat în stăpânire ziua, iar luna, noaptea, pentru ca unul, cu razele sale, să facă ziua mai strălucitoare, iar cealaltă, cu lumina ei, să risipească întunericul şi să dea oamenilor putinţa de a se îndeletnici cu uşurinţă cu treburile lor. Atunci călătorul îndrăzneşte să plece în că­lătorie, corăbierul să dea drumul corăbiei ca să străbată mările. Fiecare din cei ce au o îndeletnicire îşi îndeplineşte atunci în toată tihna lucrul său.
După ce fericitul Moise ne-a învăţat folosul acestor luminători, continuă :
«Şi stelele. Şi i-a pus pe ei Dumnezeu în tăria cerului, ca să lumi­neze pe pământ şi să stăpânească peste zi şi peste noapte şi să despartă între lumină şi între întuneric» (Facere I, 16-18)

Iată că ne-a arătat şi folosul mare al acestor luminători. «Şi i-a pus pe ei în tăria cerului».
- Ce înseamnă: «i-a pus»? Că ar putea spune cineva că i-a fixat!
- Doamne fereşte! Că-i vedem într-o clipită de vreme mergând multă cale, că nu stau niciodată într-un singur loc, ci-şi îndeplinesc drumul ce li s-a poruncit de Stăpân să-l facă.
- Atunci ce înseamnă: «i-a pus»?
- Cuvintele acestea sunt în locul cuvintelor: «Le-a poruncit să fie în cer». Şi ai să vezi mai departe în Scriptură că spune: «Şi a pus pe Adam în rai» (Facere II, 8); asta nu înseamnă că l-a fixat în rai, ci că a poruncit să fie în rai. În acelaşi chip putem spune şi despre stele, că Dumnezeu a poruncit să fie în tăria cerului, ca să trimită lumina lor pe pămînt. Gândeşte-te, iubite, ce frumoasă e priveliştea cerului înstelat în miez de noapte! E mai încântător decât multe livezi şi grădini cu flori! E împodobit, ca şi cu nişte flori, cu fel de fel de stele, care-şi trimit pe pământ…

...După cum pământului i-a spus atât numai «Să răsară», şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi cu un sin­gur cuvânt au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: «Să scoată pământul târâtoare cu suflete vii şi păsări zburătoare pe pământ sub tăria cerului» şi dintr-odată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul. Spusa e scurtă, un singur cuvânt, dar felurile de animale, multe şi deosebite.
Dar asta să nu te uimească, iubite! A fost cuvânt al lui Dumnezeu; şi cuvântul Lui a dăruit existenţă celor create. Vezi că toate au fost aduse din nefiinţă la fiinţă? Ai văzut cât de precisă e învăţătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul faţă de neamul omenesc? De unde am fi putut şti noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa şi nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne înveţe prin gura profetului, ca să putem cunoaşte şi ordinea creaţiei şi puterea Creatorului şi că s-a făcut faptă cuvîntul Lui şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.

Dar sunt unii oameni fără judecată, care, chiar după atâta învăţă­tură, încearcă să nu creadă; unii nu îngăduie ca lumea aceasta să aibă un creator; alţii spun că lumea şi cele din lume s-au făcut de la sine; în sfârşit, alţii spun că toate s-au făcut dintr-o materie preexistentă.
Uită-te cât de mare e înşelăciunea diavolului! Cum a abuzat de uşurătatea gândirii celor ce slujesc înşelăciunii! De asta fericitul Moise, insuflat de dumnezeiescul Duh, ne învaţă cu atâta precizie, ca să nu pă­ţim la fel cu ei, ci să putem şti bine şi ordinea în care au fost create făp­turile şi chipul în care a fost creată fiecare făptură. Dacă Dumnezeu nu s-ar fi îngrijit de mântuirea noastră ca să conducă limba profetului, ar fi fost de ajuns să spună că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi marea şi animalele şi n-ar mai fi pus nici ordinea zilelor, nici ce s-a făcut, în ziua întâia şi ce s-a făcut în zilele următoare. Dar ca să nu le rămână celor fără dreaptă judecată nici o umbră de apărare, împarte aşa de bine şi ordinea celor create şi numărul zilelor şi ne învaţă toate cu mult pogorământ, ca, aflând tot adevărul, sa nu mai dăm atenţie la rătăcirile co­lor ce grăiesc orice, întemeiaţi pe propria lor gândire, ci să putem şti puterea nespusă a Creatorului nostru.
«Şi s-a făcut aşa». A spus: «Să scoată apele târâtoare cu suflete vii si păsări zburătoare pe pământ sub tăria cerului» şi a ascultat stihia şi a împlinit ce i s-a poruncit. «Şi s-a făcut aşa» cum a poruncit Stăpânul.

…cel ce avea să se bucure de toate aceste frumuseţi. I-a dat stăpânire peste toate cele văzute şi arată cu cât este mai de preţ decât toate cele ce fu­seseră create cel ce avea să fie plăsmuit, de vreme ce porunceşte ca toate cele făcute să fie sub stăpânirea şi conducerea lui.
Dar, ca să nu lungesc prea mult cuvântul, să mă mulţumesc cu cele spuse. Să păstrez pentru ziua următoare cele despre crearea acestei mi­nunate fiinţe, cuvântătoare şi însufleţite, omul, făcându-vă şi acum obiş­nuita rugăminte, ca să ţineţi minte ce v-am spus şi, pornind de la toate cele ce vedem pe lume, să înălţaţi doxologie Stăpânului. Iar dacă nu ajungeţi sau nu puteţi pricepe raţiunea tuturor creaturilor, asta să nu vă fie vouă temei de necredinţă, ci pricină de slavoslovie. Când gândul rămâne neputincios şi mintea nu mai poate cuprinde, du-te cu mintea la măreţia Stăpânului tău şi tocmai de aici conchide că atât de mare e pu­terea Lui, că noi nu putem şti precis nici raţiunea celor făcute de El. Atunci, ai o minte cu judecată sănătoasă şi un suflet treaz. Elenii pentru asta au rătăcit, că au îngăduit totul minţii lor şi n-au voit să ştie că mintea omenească e slabă; au gîndit la lucruri mai presus de puterile lor, au depăşit măsura propriilor lor ho­tare şi au căzut din vrednicia cuvenită lor… De aceea profetul, arătându-le pe acestea, spunea: «S-au alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-au asemănat lor» (Ps. 48, 21) «Omul care a fost cinstit cu raţiune, vrea să spună profetul, şi învrednicit cu atâta înţelepciune, a ajuns asemenea animalelor necuvântătoare, ba poate şi mai rău». Acelea, pentru că sunt lipsite de judecată, nici nu sunt osândite; pe cînd omul, cinstit cu raţiune, care s-a coborât la lipsa de raţiune a acelora va fi, pe bună dreptate, pedepsit mult, pentru că s-a arătat un nerecunoscător faţă de atâta binefacere...

Şi zise Dumnezeu: Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare
Primul lucru ce se cuvine tâlcuit aici este de ce atunci când a luat fiinţă cerul nu se spune nicăieri: Să facem, ci: „Să fie cer, Să fie lumină”, şi tot aşa pentru fiecare din părţile zidirii; iar aici nu este folosită decât spusa: Să facem, care arată o sfătuire cu cineva de aceeaşi cinste. Deci, cine este cel ce urma să fie făcut şi care se bucură de atâta cinste? Omul, vieţuitoarea cea mare şi minunată şi mai scumpă înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea, pentru care sunt cerul şi pământul şi marea şi tot restul trupului (ansamblului) zidirii; omul, de a cărui mântuire Dumnezeu S-a îndrăgostit până-ntr-atât că nici pe Cel Unul-Născut nu L-a cruţat pentru el: că nu a contenit, toate făcându-le şi lucrându-le, până ce, înălţându-l, nu l-a aşezat de-a dreapta Sa. Şi strigă Pavel zicând: „Şi împreună sculă şi împreună aşeză în cele cereşti întru Iisus Hristos” (Efeseni II, 6).

Sfătuirea este nu fiindcă Dumnezeu ar avea nevoie să Se sfătuiască - să nu fie! - ci pentru a se arăta prin felul vorbirii cinstea ce ni s-a dat. „Şi de ce”, întreabă unii, „dacă e mai de preţ decât toată lumea, a fost adus la fiinţă în urma lumii?” Tocmai de asta, că este mai de preţ decât toată lumea: că precum, având împăratul a merge într-o cetate oarecare, căpeteniile de oaste şi dregătorii şi păzitorii şi robii toţi merg înainte ca, pregătind locuinţa împărătească şi toată slujirea cea de trebuinţă, să primească pe împărat cu multă cinste: întocmai la fel şi aici. Înaintea omului, ca înaintea unui împărat, a mers soarele, a mers cerul, a mers lumina, toate s-au făcut şi s-au împodobit: şi apoi a fost adus el, cu multă cinste. „Să facem om după chipul”. Să audă iudeul. Către cine grăieşte Dumnezeu: „Să facem om”? Moisi a scris asta - Moisi, pe care spun, minţind, că îl cred. Şi ca să te încredinţezi că mint si nu cred, ascultă cum îi mustră Hristos şi zice: „Pentru că de-aţi crede lui Moisi, aţi crede şi Mie” (Ioan V, 46). Acum la ei sunt cărţile, iar la noi comoara cărţilor; la ei sunt slovele, iar la noi sunt şi slovele, şi înţelesurile. Către cine, spune-mi, a zis: „Să facem om”? „Către un înger sau către un arhanghel”, zice iudeul. Precum robii vrednici de bice care sunt traşi la socoteală de stăpân şi, neavând nici o îndreptăţire adevărată de răspuns, toarnă tot ce le trăsneşte prin cap, aşa şi voi grăiţi: „Către înger şi arhanghel a zis”. Care înger? Care arhanghel? Că nu este al îngerilor să zidească, nici al arhanghelilor să cugete acestea. Dar pentru ce, atunci, când a făcut cerul n-a poruncit îngerului şi arhanghelului, ci însuşi l-a adus la fiinţă, iar atunci când a adus la fiinţă vieţuitoarea mai de cinste decât cerul şi decât toată lumea - omul - îi ia pe robi ca părtaşi ai facerii ?

Nu este aşa, nu: că îngerilor li se cuvine a sta de faţă, nu a zidi; arhanghelilor se cuvine să slujească, nu să ia parte la cugetul şi sfatul dumnezeirii. Ascultă ce zice Isaia despre puterile serafimilor, care sunt mai presus decât arhanghelii: „Văzut-am pe Domnul pe scaun înalt şi preaînălţat… şi serafimi stăteau împrejurul Lui, şase aripi la unul şi şase aripi la altul: şi cu două îşi acopereau feţele” - adică îşi acopereau vederile pentru că nu puteau îndura strălucirea care pornea din tronul Lui. Ce spui? Serafimii stăteau împrejurul Lui cu atâta minunare şi mirare, şi asta văzând un pogorământ al lui Dumnezeu, iar nişte îngeri sunt părtaşi şi la cugetul, şi la sfătuirea Lui? Dar ce noimă ar avea aceasta?

Şi atunci, cine este cel către care spune: „Să facem om”? Sfetnicul minunat, stăpânitor, Dumnezeul Cel Tare, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să vină: Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. Deci, către Acesta zice: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” - că nu a zis: după chipul Meu şi al Tău, sau: al Tău şi al Nostru, ci: după chipul Nostru, arătând prin aceasta că este vorba de acelaşi chip şi de aceeaşi asemănare: iar Dumnezeu şi îngerii nu au acelaşi chip, nici aceeaşi asemănare. Căci cum ar putea Stăpânul şi slujitorii să aibă acelaşi chip şi aceeaşi asemănare? Aşadar, oricum o luăm se fac de ruşine spusele voastre. Şi aici, de altfel, se are în vedere chipul stăpânirii, precum ne arată urmarea stihului - căci zicând: după chipul şi asemănarea, adaugă: „şi să stăpânească peştii mării”; iar stăpânirea lui Dumnezeu nu este una cu stăpânirea îngerilor: întrucât cum ar putea avea aceeaşi stăpânire robii şi Stăpânul, slujitorii şi Cel Care porunceşte ?

Însă mai sunt şi alţii care lovesc în noi, zicând că Dumnezeu are chip la fel cu al nostru, gândindu-şi spusele în chip rău: că nu se vorbeşte aici de chipul firii, ci de chipul stăpânirii, precum vom arăta din urmarea stihului. Iar ca să te încredinţezi că dumnezeiescul n-are chip omenesc, ascultă ce grăieşte Pavel: „Pentru că bărbatul nu e dator să-şi acopere capul, chipul şi slava lui Dumnezeu fiind, iară muierea slava bărbatului este. Pentru aceea datoare e muierea slobozenie a avea la cap, pentru îngeri.” (l Corinteni XI, 7, 10). Dacă ar fi numit aici chip lipsa deosebirii dintre înfăţişarea lui şi cea a lui Dumnezeu, omul se cheamă chip al lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ar avea înfăţişare omenească. Deci, potrivit acelora nu trebuia să fie numit chip numai bărbatul, ci şi femeia: fiindcă bărbatul şi femeia au aceeaşi înfăţişare şi aceeaşi asemănare. Deci, pentru ce bărbatul e numit chip al lui Dumnezeu, iar femeia nu?

Pentru că nu e vorba de chipul înfăţişării, ci de chipul cel după stăpânire - care este doar a bărbatului, dar nu şi a femeii: fiindcă bărbatul nimănui nu este supus, iar femeia este sub bărbat, cum spune Dumnezeu: „Şi întoarcerea ta către bărbatul tău, şi el pre tine va stăpâni” (Facere III, 16). Ca atare, bărbatul este chip al lui Dumnezeu fiindcă nu are pe nimeni mai presus, precum Dumnezeu nu are pe nimeni mai presus, căci stăpâneşte peste toţi; iar femeia este slava bărbatului fiindcă este supusă lui. Si iarăşi zice altundeva: „nu suntem datori a gândi la aur au la argint au la piatră cu cioplitură de meşteşug şi gândului omului dumnezeirea a fi asemenea.” (Fapte XVII, 29).

Iată ce vrea să spună: „dumnezeiescul e mai presus nu doar decât înfăţişările văzute, dar nici cugetul nu ar fi în stare să îşi închipuie cum este Dumnezeu”. Deci, cum ar putea Dumnezeu să aibă înfăţişare omenească, de vreme ce Pavel spune că nici nu e vreun cuget în stare să-şi închipuie fiinţa lui Dumnezeu? Fiindcă înfăţişarea noastră cu toţii ne-o putem lesne închipui cu gândul...