Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
| |
|
|
Sf Ambrozie cel Mare
|
|
|
En    
 
Fragmente din TÂLCUIRI LA FACERE de Sf Ambrozie cel Mare
 
 

Şi au zis Dumnezeu: Să se facă lumină!
După dreptate a fost trimis, dar, Duhul lui Dumnezeu acolo unde avea să înceapă lucrarea cea dumnezeiască. Şi zice «Să se facă lumină!»”. De unde se cuvenea să înceapă a grăi glasul lui Dumnezeu în dumnezeiasca Scriptură, dacă nu de la lumină? De unde, dacă nu din lumină se cuvenea să-şi ia început podoaba lumii? Căci zadarnică ar fi fost de nu s-ar fi văzut. De bună seamă că Însuşi Dumnezeu era în lumină, pentru că „întru nevăzută lumină locuind” şi „Era Lumina cea adevărată carea luminează pre tot omul carele vine în lume.” Voit-a, însă, a se zidi şi lumina aceea care poate cuprinsă cu ochii cei trupeşti. Cela ce voieşte să zidească o casă vrednică de a fi sălaşul unui cap de familie, mai înainte de-a aşeza temelia să cerceteze de unde se revarsă lumina în casă! Şi aceasta este întâiul câştig care, dacă lipseşte, toată casa înfricoşează prin sluţenia negrijirii. Lumina este cea care dă vrednicie celorlalte podoabe al casei. Şi zice «Să se facă lumină!» Cuvântul lumină, în plinătatea lui, nu arată gătirea pentru punerea în rânduială a lumii, ci străluceşte într săvârşirea lucrării. Ziditorul firii a zis «lumină» şi a facut-o. Cuvântul lui Dumnezeu este voia Sa, iar zidirea lui Dumnezeu este firea. A făcut lumina şi a luminat întunericul. „Şi au zis Dumnezeu: «Să se facă lumină!» Şi se făcu lumină”. Nu pentru aceasta a grăit, ca să urmeze lucrarea, ci o dată cu graiul a împlinit şi lucrul Său. Drept aceea frumos spune psalmul lui David: «A zis şi s-au făcut», căci săvârşirea a împlinit cuvântul. Dumnezeu este, dar, Ziditorul luminii, iar sălaşul şi pricinuitoarea întunericului este lumea. Însă într-astfel de chip a rostit lumină bunul Ziditor că însăşi lumea o scoate la iveală, scăldând-o îi lumină şi chipul ei îl împodobeşte. Văzduhul s-a luminat pe dată şi întunericul s-a înfricoşat de limpezimea luminii celei noi. I-a pus stăvilă trălucirea luminii revărsate asupra lumii întregi şi l-a cufundat pe dată ca într-o prăpastie. În chip prea frumos şi potrivit a zis: «Se făcu lumină». Căci în ce chip lumina luminează degrabă cerul, pământul şi mările şi într-o clipită de vreme se revarsă năvalnic, descoperind privirii noastre ţinuturile cele de sus, cu strălucirea zilei ce stă să răsară, tot astfel se cuvine a tâlcui şi răsăritul cel grabnic al luminii aceleia. Pentru ce ne minunăm că Dumnezeu a rostit lumină şi lumina s-a svărsat asupra întunecatei lumi, câtă vreme, dacă cineva aflat sub apă ar slobozi din gură untdelemn, ar face mai limpezi cele ascunse în tainiţele adâncului? Dumnezeu nu a grăit ca şi cum ar face să iasă vreo şoaptă de cuvânt prin mădularele glasului şi nici ca şi cum ar alcătui vreun grai ceresc printr-o mişcare a limbii şi ar lovi văzduhul cu răsunetul vorbelor, ci prin împlinirea lucrului vădeşte voia Sa.
.
Şi văzu Dumnezeu lumina că este bună, şi osebi Dumnezeu între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului
Grăit-a şi niciunul nu a auzit glasul Său. Despărţit-a şi nimeni nu a cuprins cu mintea strălucirea lucrului Său. Văzut-a şi nimeni nu a cercetat întinderea privirilor Sale. „Şi văzu Dumnezeu lumina că este bună”...

Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă!
Şi trebuie să cercetăm de aici dacă numeşte tărie ceea ce a făcut deja mai înainte despre care s-a scris: «De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul». Şi nu ne rămână ascuns nici ceea ce au spus alţii dinainte noastră, că, în vreme ce mai înainte Scriptura a arătat că cerul a fost zidit şi tocmit de Dumnezeu-Ziditorul, aici a revărsat povestirea despre lucrarea zidirii. Precum atunci a cuprins oarecum pe scurt desăvârşirea lucrării, acum a înfăţişat firea lucrării prin înseşi chipurile lucrurilor ivite laolaltă. Însă ne uimeşte şi aceea se înfăţişează un alt nume, şi că se vădeşte o fire mai vârtoasă şi un alt temei şi se adaugă şi persoana unui Împreună-Lucrător. Căci astfel e scris: „Şi osebi Dumnezeu între mijlocul apei care era sub întăritură şi între mijlocul apei ce era deasupra întăriturii.”

Şi voiesc mai întîi să surpe ceea ce a fost sădit şi a prins rădăcini în mintea noastră prin deasa citire a Scripturilor, spunând că nu pot fi ape deasupra cerurilor, pentru că rotund este cuprinsul cerului, iar miezul său se află pe pământ. Iar apa nu poate rămâne în cercul acela, căci de bună seamă se scurge şi cade, atunci când alunecă din părţile de sus către cele de jos. Şi în ce chip, spun ei, poate rămâne apa pe cerc, câtă vreme cercul se roteşte? Acesta, însă, este un vicleşug al dialecticii. Îngăduieşte-mi a-ţi răspunde, căci de nu, tot cuvântul încetează! Ei cer să le fie îngăduit a crede că bolta cerului se roteşte cu o mişcare grabnică şi că globul pământesc este nemişcat, pentru a putea spune nu că nu pot fi ape deasupra cerurilor, căci rotindu-se bolta, toate s-ar revărsa. De parcă, dacă le-am îngădui ceea ce voiesc şi aş răspunde potrivit cugetelor lor, ar putea tăgădui că în înălţime şi în adâncime se află o lungime şi o lărgime pe care nimeni nu o poate cuprinde, decât numai cela se umple „la toată plinirea lui Dumnezeu” precum grăieşte Apostolul. Căci cine s-ar putea face lesne judecătorul dumnezeieştii lucrări? Este, dar, lărgime şi întru înălţimea cerului. Şi ca să grăim despre cele ce le putem cunoaşte, sunt multe zidiri rotunde pe-afară, iar pe dinăuntru pătrate şi zidiri pătrate pe dinafară şi rotunde dinăuntru, la care părţile cele de sus sunt drepte spre a ţine îndeobşte apa. Totuşi le-am spus acestea ca să ia seama că învăţăturile lor pot fi înfruntate de alte învăţături mai aproape de adevăr şi să înceteze a mai măsura o astfel lucrare dumnezeiască după chibzuinţă lucrării omeneşti şi a puterii noastre.

Noi, însă, urmăm şirul şi rânduiala Scripturilor şi cercetăm lucrarea cea dumnezeiască după chibzuinţă Ziditorului anume: ce s-a grăit şi cine a grăit şi către cine a grăit. „Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă!” Aud că prin poruncă face o tărie care desparte apa şi se osebeşte apa de deasupra de apa de dedesubt. Ce este mai vădit decât aceasta? Cela Ce-a poruncit să se despartă apa prin mijloc, Acela S-a îngrijit şi în ce chip poate să rămână osebită şi despărţită prin mijloc de tărie. Cuvântul lui Dumnezeu este tăria firii şi trăinicia zidirii, atâta cât a voit Cela ce a rânduit ca ea să rămână, precum este scris: „Pus-au pre ele în veac şi în veacul veacului, poruncă au pus şi nu va trece” .

Să ne întoarcem însă la ţelul nostru: „Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între apă şi între apă!”. Să nu stârnească mirarea, precum am mai spus, că a numit mai întâi cerul, iar mai apoi tăria, căci şi David spune: «Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui povesteşte întărirea» , adică: zidirea lumii, când se face văzută, laudă pe Ziditorul său, iar slava Sa cea nevăzută este cunoscută prin cele ce se văd. Şi-mi pare că cerul este un nume adesea întâlnit, de vreme ce Scriptura mărturiseşte că sunt mai multe ceruri, iar tărie este un nume aparte, câtă vreme şi aici citeşti astfel: «Şi numi Dumnezeu întăritura cer» . Arată astfel că mai înainte a spus fără osebire că mai întâi a fost făcut cerul, spre a se înţelege toată facerea zidirii cereşti, iar mai apoi arată în chip osebit firea închegată a tăriei celei din afară, numită «tăria cerului», precum citim în cântarea proorocească: «Blagoslovit eşti întru întărirea cerului» . Căci cerul, ce se numeşte pe elineşte ούρανός, pe latineşte este numit oarecum «caelatum» , căci poartă încrustate ca nişte peceţi strălucirile stelelor. În acelaşi chip şi argintul, ce străluceşte cu sclipiri nespuse, îl numim încrustat. Iar ούρανός vine de la άπό του όράσθαι, pentru că se vede. Πρός άντιδιαστολήν de pământ, care este mai întunecat, este numit ούρανός pentru că este luminos, şi poate fi, dar, văzut...

 
 
 
 
 
  Facă-se luminători întru întăritura cerului ca să lumineze pre pământ
Cine grăieşte aceasta? Dumnezeu grăieşte. Şi către cine grăieşte, dacă nu către Fiul? Zice Dumnezeu – Tatăl: „să fie soare” şi Fiul a zidit soarele. Căci vrednic era ca Soarele dreptăţii să zidească soarele lumii acesteia. Însuşi, dar, l-a adus la lumină, Însuşi l-a făcut să lumineze, Însuşi i-a dat puterea de a revărsa lumină...
Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Trecuseră trei zile; în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare totuşi strălucirea luminii se vedea pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare...

Cât de curate şi nepătate generaţiile urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă…
În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi… Seminţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile seminţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi… Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să tăgăduiţi reaşezarea firii?