Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
HexaimeronCosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
Elemente de astronomie
| |
|
|
|
|
 
 
ELEMENTE DE ASTRONOMIE
 
Orizont, Zenit şi Nadir. Cercuri verticale
 
Dacă ne situăm pe o apă întinsă şi privim în toate părţile, ni se va părea că ne aflăm în mijlocul unui plan circular, pe care cerul rezemat se ridică în forma unei bolţi. Periferia planului acesta sau cercul în care planul pare a atinge cerul se numeşte „orizont”. Globul cerului se împarte prin orizont în două emisfere, în cea vizibilă sau cea de sus, şi în cea invizibilă sau cea de jos. Corpurile cereşti răsar şi apun când trec dintr-o emisferă în alta. O linie dreaptă suie până la punctul cel mai înalt al emisferei vizibile şi coboară trecând prin centrul pământului până la punctul cel mai jos al emisferei invizibile. Punctul cel mai înalt al emisferei vizibile se numeşte „zenit”, iar punctul cel mai jos al emisferei invizibile se numeşte „nadir”, linia dreaptă însăşi se numeşte „verticală” şi ea coincide cu direcţia căderii libere a corpurilor.
 
Stele fixe, planete

După apusul soarelui când cerul e curat apar pe acesta o mulţime de stele de lumină felurită, aici în grupe mai dese, acolo mai rar. Ele se văd cu atât mai multe, cu cât se întunecă mai tare cerul. Dintre stele, mai multe sunt acelea ce nu-si schimbă esenţial poziţia, încât par a forma totdeauna aceleaşi grupări. Altele cu mult mai puţine se caracterizează prin lumina deosebită, şi mai ales prin aceea că în mod remarcabil, adeseori în scurtul interval al unei zile, îşi schimbă poziţia către stelele vecine când într-o direcţie, când în alta opusă. Cele dintâi, care păstrează în aparenţă aceeaşi poziţie şi aceleaşi distanţe în raportul lor reciproc, se numesc „stele fixe”, fiindcă par ca pironite în bolta cerului. Cele din urmă pentru mişcările lor aparent neregulate au numele de „stele rătăcitoare sau planete”.

Timpul  sideral şi compararea lui cu timpul solar mediu

Timpul în care globul cerului se roteşte odată în jurul axei sale se numeşte „zi siderală”. Ziua siderală se împarte în 24 de ore siderale, ora siderală în 60 de minute siderale, minutul sideral în 60 de secunde siderale. Timpul solar mediu, după care sunt reglate ceasurile noastre obişnuite, este diferit de timpul sideral, pentru că timpul de la o culminare a soarelui până la alta proximă este mai lung decât o zi siderală. Dacă vom socoti acum raportul dintre „anul sideral” şi cel „solar” vedem că între ele este o diferenţă de 5 ore 55 min, şi 12 s, rezultată din această formulă: 365 + ¼ – 1/300 zile.

Deci în funcţie de reperul pe care îl luăm fie:

  • anul solar este mai lung decât cel sideral cu 5 ore 55 m 12 s
  • anul sideral este mai scurt decât cel solar cu 5 ore 55 m 12 s
Timpul sideral
24 h
1 h
1 m
1 s  
Timpul solar mediu
23 h 56 m 4,09 s
0 h 59 m 50,17 s
0 h 0 m 59,84 s
0 h 0 m 0,997 s
  Timpul solar mediu
24 h
1 h
1 m
1 s
Timpul sideral
24 h 3 m 56,56 s
1 h 0 m 9,86 s
0 h 1 m 0,16 s
0 h 0 m 1,003 s

Aceste observaţii sunt foarte importante în calcularea momentului echinocţial şi al stabilirii precesiei (întârzierii) acestui moment în cursul timpului

Mişcarea soarelui

Umbra unui gnomon la ecuator în ziua echinocţiului este un argument al falsităţii modelului heliocentric

La echinocţiu,
în jurul datelor de 21 martie sau 21 septembrie, soarele răsare în punctul estic, trece în înălţimea ecuatorului prin meridian şi apune în punctul vestic. Atunci soarele stă pe ecuator şi pretutindeni pe pământ ziua şi noaptea sunt egale. În momentul echinocţiului razele soarelui cad perpendicular pe linia ecuatorului şi oamenii nu au umbră de loc. În ziua echinocţiului, la ecuator, umbra unui gnomon la răsărit, formeaza o linie dreaptă cu umbra sa la asfinţit, în lungul liniei ecuatorului, pe tot parcursul zilei.

   
 
Un echinocţiu este momentul în timp în care centrul Soarelui se află exact pe ecuatorul Pământului sau altfel spus, centrul sferei soarelui şi centrul sferei pământului ar trebui să fie la echinocţiu coplanare în planul definit de ecuatorul ceresc (aflat în prelungirea ecuatorului pământesc) precum şi în planul ecliptic. În acel moment, Soarele se află la unul din cele două puncte de opoziţie pe sfera cerească, unde ecuatorul ceresc şi ecliptica se intersectează.
 
În general spus, dacă ecuatorul pământului nu s-ar situa exact pe ecuatorul ceresc, ci ar fi undeva spre nord sau sud în direcţia unuia dintre poli, rezultatul ar fi că la echinocţii umbra gnomonului la răsărit NU ar mai forma o linie dreaptă cu umbra sa la asfinţit într-un plan paralel cu orizontul, nici măcar pentru simţuri, aceasta din cauză că echinocţiul nu este o dată, ci un moment al timpului ... observa acum 1861 de ani Ptolemeu in Almagest.
         
   
În ziua echinocţiului, umbra unui gnomon la răsărit formeaza o linie dreaptă cu umbra sa la asfinţit, în lungul liniei ecuatorului, pe tot parcursul zilei.
În momentul echinocţiului razele soarelui cad perpendicular pe linia ecuatorului şi oamenii nu au umbră de loc
Pentru observarea acestui fenomen geocentric, pe simulatorul de mai jos selectaţi următorele:
- the day of year:
21 March sau 21 September ; the time of day: 12:00 ; the observer's latitude: 0.0
- bifaţi "loop day" ; debifati "show the ecliptic" , click pe "start animation"
 
   
 
Notă admin: În modelul actual a-centric al mecanicii sistemului solar, ilustrat de către cele două clipuri de mai sus, centrul sferei soarelui şi centrul sferei pământului ar trebui să fie la echinocţiu coplanare în planul definit de ecuatorul pământesc precum şi în planul ecliptic.

Se observa că
mişcarea de revoluţie a soarelui cu 217 km/s pe orbită în jurul centrului galactic, face ca soarele sa fie "desincronizat" în planul ecliptic faţă de restul planetelor şi implicit al pământului, deoarece, o posibiă explicaţie ar fi că, orbita pământului formeaza un unghi de 7,25° cu ecuatorul soarelui. Fenomenul sau forţa care ar "explica" această "sincronizare" în condiţiile date, nu a primit, cel puţin până acum, nici o explicaţie plauzibilă şi rezonabilă. Forţa de atracţie gravitaţională NU poate explica acest fenomen de deplasare "sincronă" al planetelor sistemului solar şi soarelui în planul eclipticii, în cazul mişcării soarelui în jurul centrului galactic, care "ipotetic" se află la o distanţă "precisă" de 26000-28000 ani-lumină faţă de soare.

Înclinaţia orbitelor planetelor faţă de ecuatorul soarelui este următoarea: Mercur - 3,38°, Marte - 5.65°, Venus - 3,86 , Jupiter - 6,09°, Pamant - 7,25° este evident că aceste orbite NU se afla aproximativ în acelaşi plan, cum greşit se consideră în modelul helio/a-centric. Înclinaţia orbitei soarelui faţă de "planul" galaxiei este 67,23° iar faţă de elipsă este de 7,25° ... se poate observa cu usurinţă că modelul mecanic din filmele de mai sus NU este real.

În modelul geocentric se consideră că orbita soarelui descrie "cercuri" aproape paralele cu ecuatorul pămantului, însă în modelul helio/a-centric, orbita pămantului are o inclinaţie de 7,25 grade fată de ecuatorul soarelui, rezultă că orice echivalenţă aparent relativista referitoare la mecanica din ziua echinocţiului în cele doua sisteme, geocentric şi a-centric, este practic şi chiar teoretic imposibilă.

D.p.d.v matematic, in modelul a-centric, unghiul format de umbra gnomonului cu ecuatorul la ora 6 dimineta este de cca 1,8 grade !

In modelul geocentric, unghiul format de umbra cu linia ecuatorului este de 0,06 grade !

Cum a rezultat unghiul de 0,06 grade parcurs de umbra in 12 ore ?

Unghiul de 23,5 grade este parcurs de soare in jumatate de an, adica in 365/2 zile = 182,5 zile ,
deci intr-o zi se parcurge un unghi de 23,5/182,5 grade , adica de 0,128 grade
=> ca in jumate de zi, adica in 12 ore, se parcurge un unghi de 0,128/2 = 0.064 grade

De cate ori este mai mare 1,8 grade decat 0,06 grade, de 30 de ori ? => modelele heliocentric si cel geocentric nu sunt echivalente ! QED !



Se observă lesne că soarele ia parte la mişcarea comună sau zilnică a globului cerului în direcţie de la răsărit către apus şi produce astfel o schimbare perpetuă între zi şi noapte. Dar observatorul atent sesizează imediat şi faptul că soarele pe lângă această mişcare zilnică trebuie să mai aibă şi o mişcare proprie, cu mult mai lentă, în direcţie de la apus spre răsărit, aşadar opusă mişcării sale zilnice. Soarele trece în miezul nopţii prin meridianul de jos. Toate aceste apariţii îşi află o explicare firească, dacă se consideră că soarele merge pe ecliptică în decursul unui an împrejurul cerului de la apus către răsărit. Astfel el străbate pe rând toate cele 12 semne zodiacale în acest sens, lucru confirmat de observaţii.

Eclipsele lunii şi ale soarelui

Uneori luna se întunecă printr-un disc umbros ce se întinde peste ea la răsărit, şi această întunecare a ei poate să fie ori totală, ori parţială. Fenomenul amintit se numeşte „eclipsa (εκλειψις), întunecimea lunii”. El se întâmplă totdeauna numai în timpul lunii pline şi se produce prin aceea că luna din când în când intră în umbra pământului. Acesta se întâmplă pentu că un corp opac nestrăveziu, este luminat pe partea cu care este îndreptat spre soare şi aruncă umbră în partea opusă. Deoarece pământul este mai mic decât soarele, umbra lui trebuie să aibă figura unui con. Periferia pământului este baza conului acestuia. Razele soarelui nu străbat în umbra aceasta conică a pământului, şi deci luna, intrând în ea, dispare dinaintea ochilor noştri şi noi o vedem întunecându-se. Întunecarea lunii este totală, sau parţială, dacă luna se cufundă de tot, sau numai în parte în acea umbră. Axa umbrei cade în planul eclipticei şi cade pe aceasta într-un punct ce este diametral opus soarelui. Am avea aşadar la fiecare lună plină o întunecare totală a lunii, dacă cerul acesteia ar cade cu ecliptica într-unul şi acelaşi plan. Dar acestea stau oblic una faţă de cealaltă, făcând un unghi de vreo câteva grade. Deci eclipsele lunii se pot întâmpla numai atunci când luna stă în timpul opoziţiei sale cu soarele în, sau aproape de unul din cele două noduri ale orbitei sale, adică din cele două puncte în care cerul său se taie cu ecliptica, aşa că o linie ce am trage de la pământ la soare ar coincide aproape cu linia nodurilor  căii lunare. Iar dacă luna în timpul opoziţiei nu se află aproape de unul din nodurile amintite, încât linia nodurilor se abate mult de la linia dintre soare şi pământ, atunci luna în cursul său nu poate să intre în umbra pământului, ci trece mai departe ori peste, ori sub numita umbră, şi prin urmare nu are loc o eclipsă a ei.

O eclipsă totală de lună se poate petrece numai la lună plină, când pământul blochează lumina soarelui reflectată în mod normal de lună. Unele raze de soare sunt curbate prin atmosfera pământului, dând un fel de lumină arămie al lunii.

Întunecarea lunii este totală, sau parţială, dacă luna se cufundă cu totul, sau numai parţial în acea umbră. Axul umbrei cade în planul eclipticei şi nimereşte pe aceasta în un punct ce este diametral opus soarelui. Am avea aşadar la fiecare lună plină o întunecare totală a lunii, dacă cerul acesteia ar cade cu ecliptica în unul şi acelaşi plan. Dar acestea stau oblic una faţă de cealaltă, făcând un unghi de vreo câteva grade. Deci întunecările lunii se pot întâmpla numai atunci când luna stă în timpul opoziţiei sale cu soarele în, sau aproape de unul din cele două noduri ale orbitei sale, adică din cele două puncte în care cerul său se taie cu ecliptica, aşa că o linie ce am trage dela pământ la soare ar coincide aproape cu linia nodurilor a căii lunare. Iar dacă luna în timpul opoziţiei nu se află aproape de unul din nodurile amintite, încât linia nodurilor se abate mult dela linia dintre soare şi pământ, atunci luna în cursul său nu poate să între în umbra pământului, trece mai departe peste ori sub numita umbră şi prin urmare nu are loc o eclipsă a ei.

 
 
Deplasarea de la Vest la Est a umbrei Lunii la eclipsa de Soare este un argument al falsităţii modelului heliocentric

In modelul heliocentric Luna face un tur complet pe eliptica in jurul Pamantului in 29 zile, adica intr-o ora se deplaseaza aparent cu 0,5 grade fata de un observator aflat pe Pamant. Pamantul face un tur complet in jurul axei proprii in 24 ore, adica intr-o ora se roteste in jurul axei aparent cu 14,5 grade fata de centrul sferei globului pamantesc. Umbra lunii la eclipsa de soare se deplaseza aparent pe suprafata Pamantului in primul rand datorita miscarii de rotatie a Pamantului in jurul axei, care este foarte rapida comparativ cu deplasarea Lunii pe orbita care este foarte lenta (vedeti filmul Earth Moon Orbit)

=> logic ca in modelul heliocentric umbra lunii la eclipsa de soare trebuie sa se miste de la Est la Vest

Dar în realitate, aşa cum vedem mai sus, umbra se deplasează de la Vest la Est !
Acest argument poate contesta empiric modelul heliocentric !

Nota admin: stiinta ne explica eronat faptul ca umbra Lunii se misca de la Vest la Est pe suprafata Pamantului, deoarece viteza Lunii pe orbita este de 3.680 km/ora iar viteza de rotatie a Pamantului in jurul axei la ecuator este de 1.675 km/ora, si astfel (sic) Luna va merge mai repede decat Pamantul iar umbra Lunii se va misca de la Vest la Est.

Intrebarea care se pune in aceasta situatie este urmatoarea: daca umbra este un fenomen optic, care se manifestă prin absenţa luminii într-o anumită zonă din spaţiu unde lumina directă este obturată de prezenţa unui corp opac, presupunand ca in restul timpului Luna reflecta lumina Soarelui cu aceeasi viteza ca si in cazul umbrei, de ce vedem totusi ca Luna se misca de la Est la Vest ? Care este diferenta de viteza dintre lumina obturata si lumina reflectata de Luna ? Nu este vorba de acelasi corp opac Luna, care odata obtureaza lumina si alta data reflecta lumina Soarelui ???

Acest argument al "vitezelor" (3.680 km/ora vs 1.675 km/ora) este eronat. Pentru a evidentia faptul ca rationamentul legat de comparatia celor doua viteze este eronat, va reamintesc ca viteza unui satelit geostationar aflat pe orbita la 35.797 km fata de Pamant - o orbita de 10 ori mai joasa decat a Lunii care se afla la 384.400 km fata de Pamant - este de 11.069 km/ora si strict la aceasta viteza satelitul se misca sincron cu Pamantul.

Ce deductie putem face: daca un satelit geostationar care se invarte ca si Luna ca sens de rotatie fata de Pamant ar avea o viteza mai mica de 11.069 Km/ora, adica daca ar avea 3.680 Km/ora, un observator aflat pe pamant l-ar observa ramanand in urma sau altfel spus, mergand pe o traiectorie de la Est spre Vest. Cu atat mai mult, mergand pe acelasi rationament, daca Luna aflata pe o orbita cu mult mai indepartata, merge cu o viteza de 3.680 km/ora in sensul de rotatie al Pamantului, pentru un observator aflat pe Pamant se va vedea ca Luna merge pe o traiectorie de la Est la Vest, ceea ce si vedem de fapt. Acest rationament fiind valabil si pentru umbra Lunii la eclipsa de Soare, deducem ca traiectoria umbrei ar trebui sa mearga de la Est spre Vest. Acest lucru este in contradictie cu faptul demonstrat ca umbra Lunii la eclipsa de Soare merge de la Vest spre Est

Mai putem face si urmatorul rationament:
Durata unei eclipse de Soare (intervalul in care Luna acopera efectiv discul Soarelui) este de cca 6 minute, adica un observator poate observa acest fenomen cu ochiul liber timp de cca 6 minute.

Pamantul face o rotatie completa in jurul axei proprii in 24 ore
=> in cca 6 minute, distanta unghiulara parcursa de locul de observare de pe suprafata pamantului fata de centrul sferei pamant este de
[6 min x 360 grade] / [24 x 60 min] = 1,5 grade

Luna face o rotatie completa in jurul Pamantului in cca 29 zile
=> in cca 6 minute, distanta unghiulara parcursa de centrul Lunii fata de centrul sferei pamantului este de
[6 min x 360 grade] / [ 29 zile x 24 x 60 min] = 0,0517 grade

=> viteza unghiulara de rotatie a Pamantului in jurul axei este mai mare decat viteza de rotatie a Lunii pe orbita

Va rog sa observati in schema de mai jos cat este de evident ca miscarea umbrei in modelul heliocentric este de la Est la Vest - contrar observatiilor !!!

 
In filmul de mai jos, stanga, se vede foarte clar, de ce umbra Lunii la eclipsa de Soare, logic ar fi sa se miste de la Est la Vest.
Simulatorul din dreapta jos incearca eronat sa explice miscarea umbrei
, dar vedem cum Luna se roteste GRESIT in modelul heliocentric,
aproape sincron cu Pamantul. Observati ca nu face o rotatie in jurul pamantului in 29 de zile asa cum ne spunea modelul heliocentric, ci o rotatie pe zi.
 
 
 
In simularea urmatoare (apasati butonul play) observati cum umbra Lunii in modelul heliocentric se misca de la Est la Vest
 
 
Dar in realitate, umbra Lunii cum se misca ? Cum vedeti in dreapta ->
De la Vest la Est ! Q.E.D.
 

În timpul lunii noi se întâmplă câte odată o „eclipsă a soarelui”. Cauza fenomenului acestuia este luna ce se află atunci între pământ şi soare. Acesta din urmă însă nu se întunecă în înţelesul propriu al cuvântului, ci numai se acoperă. Se înţelege că luna care este mai mică decât pământul şi cu mult mai aproape de acesta decât soarele poate să acopere pe cel din urmă totdeauna numai pentru o parte relativ mică a suprafeţei celui dintâi, şi că pentru fiecare loc se întâmplă începutul, mediul, sfârşitul şi gradul întunecării în chip diferit. La o eclipsă totală a soarelui, dunga din suprafaţa pământului în care se observă întunecimea poate să fie cel mult 49 de km de lată; de aceea se şi întâmplă pentru un loc oarecare al pământului întunecări de soare mai rar decât de lună, deşi peste tot soarele se întunecă mai adeseori decât luna.

Faptul că nu fiecare conjuncţie aduce cu sine o întunecime a soarelui, este iarăşi o urmare a înclinaţiei căii lunare pe ecliptică. Precum nu se întâmplă la fiecare lună plină o eclipsă de lună, tot aşa nici la fiecare lună nouă o eclipsă de soare, pentrucă luna de multe ori se depărtează de ecliptică aşa de mult, că umbra ei în cele mai multe rânduri trece peste, sau sub pământ fără ca să-l nimerească pe acesta. O eclipsă de soare poate să se facă numai atunci, dacă luna stă în timpul conjuncţiei sale cu soarele foarte aproape de ecliptică, sau cu alte cuvinte dacă luna nouă cade într-un timp, când linia nodurilor a căii lunare este aproape coincidentă cu linia imaginară trasă dela pământ la soare. Faptul că atât eclipsele soarelui cât şi cele ale lunii au loc în apropierea cercului pe care îl parcurge soarele în cursul său anual, a făcut ca acesta să fie numit ecliptică, ceea ce înseamnă „calea întunecimilor”

 
Luna la cea mai apropiata distanta de Pamant - poza facuta la Costinesti pe 22 iunie 2013
 

 
Fazele lunii şi explicarea lor prin mişcarea ei

Nu este alt corp al cerului care afară de soare atrage asupra sa mai mult atenţia noastră decât luna, pe care cu bucurie o întâmpină călătorul când îi răsare în întunericul nopţii şi îi arată calea cea dreaptă. Pe când astrul luminos al zilei ne apare totdeauna ca un disc rotund, strălucitor peste tot, luna palidă nu ni se arată tot în acelaşi chip, ci în felurite forme variabile, care se repetă necontenit în succesiune destul de regulată. Sunt timpuri, când şi la un cer total senin nici noaptea nici ziua nu se poate observa nici o urmă de prezenţa ei. Acesta este timpul aşa numitei luni noi. În regiunile noastre invizibilitatea lunii durează cam 4 – 5 zile. După aceea luna se iveşte în partea apuseană a cerului îndată după asfinţitul soarelui în forma unei seceri luminoase, înguste, cu partea ei convexă întoarse spre soare. Pe zi ce merge creşte lăţimea secerii acesteia. Totodată se va constata că luna în fiecare zi următoare în timpul când apune soarele stă mai sus asupra orizontului decât în ziua trecută, sau - ne putem exprima şi aşa - se depărtează tot mai departe dela soare în direcţie spre răsărit. Ea parcurge aşadar calea sa printre zodii cu mai mare repeziciune decât soarele. În ziua când ea stă cam pe la ora 6 seara în meridian, jumătatea ei, cea dreaptă, o vedem luminată şi despărţită de jumătatea cea întunecoasă printr-o linie dreaptă. Forma aceasta a lunii se numeşte „primul pătrar al ei”.

Progresând timpul, începe şi partea cea stângă a lunii a se face luminoasă, marginea stângă a acesteia capătă tot mai multă convexitate, până ce în sfârşit vedem luna culminând la miezul nopţii şi discul ei rotund ca cercul şi luminat peste tot. Este „lună plină”, în timpul căreia stăpâna nopţii luminează aproape toată noaptea, răsărind cam la apusul soarelui şi apunând cam la răsăritul acestuia şi stând cu acesta faţă în faţă. După aceea, luna se apropie de soare dinspre apus. Acum e întoarsă spre soare jumătatea ei stângă, iar cea dreaptă scade din ce în ce tot mai mult, şi cam şapte zile după lună plină, când luna stă pe la ora 6 dimineaţa în meridian, vedem iarăşi o jumătate a ei luminată, cea stângă; este ultimul pătrar. După acest moment luna vine în apropiere tot mai mare de soare, secera ei luminată se face tot mai îngustă şi în sfârşit dispare cu totul în razele soarelui. E iarăşi lună nouă. Urmarea aceasta consecutivă a lunii noi, primului pătrar, lunii pline şi ultimului pătrar se numeşte „lunaţiune”. Ea se repetă necurmat şi în acelaşi fel. Aspectele variate ce ni oferă luna într-o lunaţiune se numesc „faze”. Faza lunii noi se numeşte „conjuncţia lunii cu soarele”, iar faza lunii pline „opoziţia ei” şi amândouă aceste faze se denumesc cu numele comun de „sizigii” (συζύγιαι), pe când fazele primului şi ultimului pătrar au numele comun de „quadraturi”. Aceste schimbări periodice ale aspectelor lunii îşi au cauza lor în faptul că luna se mişcă în jurul pământului şi se luminează totodată de razele soarelui, care se află afară de cerul ei. Dacă facem ca un glob să se mişte în cerc în jurul nostru şi o lumină aşezată afară de cerc să-şi arunce asupra lui razele sale, globul ne arată asemenea schimbări de figuri luminoase…

Fiind prima planetă de la Pământ, luna face şi ea, ca şi celelalte planete, două mişcări:
1. în jurul pământului, de rotaţie, de durata unei zile lunare;
2. de oscilaţie în sectorul zodiacal, mişcare ondulatorie, ce durează „un an lunar”, adică aproximativ 29½ de zile, deci durata unei luni calendaristice.

Prima mişcare a lunii este mai lentă decât cea zilnică a soarelui, şi cu atât mai mult decât cea zilnică a cerului zodiacal. Fiind cea mai aproape de Pământ, putem spune că cerul lunii are cea mai lentă rotaţie zilnică, şi prin aceasta „ziua” lunară este cea mai lungă. Iarăşi, şi de aici rezultă efectul de mişcare aparentă de la vest la est. A doua mişcare a cerului lunii, dat fiind faptul că acesta este cel mai mic dintre toate cerurile este cea mai rapidă, şi de aici „anul” lunar este atât de scurt. 

În mişcarea ce o face luna în jurul pământului, pe când soarele se află afară de cerul lui, aceste trei corpuri ale cerului intră între ele în poziţii variate, şi prin aceste poziţii sunt condiţionate schimbările figurilor luminoase ale lunii, fazele ei. Dacă considerăm că în tot locul prin care trece luna în revoluţia sa împrejurul pământului acea parte a sa cu care este ea îndreptată spre soare este luminată de razele soarelui, pe când cealaltă parte trebuie să rămână întunecoasă, apoi înţelegem că atunci când luna stă la mijloc între soare şi pământ, adică în timpul lunii noi sau a conjuncţiei lunii cu soarele, luna trebuie să fie pentru noi invizibilă, pentrucă este în conul de umbră al soarelui. Contrariul se întâmplă când luna stă 180° depărtată dela punctul conjuncţiei, când se află în opoziţie cu soarele; atunci ea stă de o parte a pământului şi soarele de cealaltă parte ce este opusă, şi noi vedem toată jumătatea ei cea luminată, luna plină. De la punctul conjuncţiei şi până la punctul opoziţiei luna este în stadiul creşterii şi dela punctul din urmă şi până la cel dintâi în stadiul scăderii. Drept la mijloc între aceste puncte în depărtare de câte 90° dela ele se află cele două quadraturi, pe care ajungându-le luna în cursul ei în jurul pământului trebuie să ne arate numai câte o jumătate din discul ei cel luminat, şi anume: în stadiul creşterii jumătatea dreaptă a acestuia, primul pătrar, şi în stadiul scăderii jumătatea stângă a lui, ultimul pătrar. Între aceste patru faze principale: luna nouă, primul pătrar, luna plină şi ultimul pătrar cad celelalte faze, în care apar luminate sau întunecoase 1/6, 1/4, 3/4 şi 5/6 ale discului lunii ş.a.m.d. Calea pe care o împlineşte soarele în ceva mai mult de 365 de zile este parcursă de lună în acelaşi timp de 12 - 13 ori. Repeziciunea cu care se mişcă luna printre constelaţiile zodiacului este aşadar cu mult mai mare decât cea a soarelui. Luna face în fiecare zi în direcţie dela vest spre est un arc de cam 13°. Pentru această mişcare atât de repede a lunii se schimbă foarte marcant şi timpul răsăritului şi apusului ei.

Luna răsare şi apune în fiecare zi aproape cu 1 oră (50 min în medie) mai târziu decât în cea premergătoare. Orele răsăritului şi apusului ei stau în raportul cel mai strâns cu fazele ei. În timpul lunii noi, luna şi soarele răsar şi apun împreună; deci atunci este luna împreună cu soarele ziua deasupra, noaptea dedesubtul orizontului; nopţile nu sunt luminate de lumina ei. În timpul lunii pline luna răsare cam când apune soarele; deci luna plină ne luminează toată noaptea. În timpul primului pătrar culminează luna cam atunci când soarele apune, şi apusul lunii se face pe la miezul nopţii; deci primul pătrar străluceşte pe partea apuseană a cerului în jumătatea întâia a nopţii. În timpul ultimului pătrar luna răsare pe la miezul nopţii; ultimul pătrar luminează prin urmare în jumătatea a doua a nopţii.

Ecliptica, înclinaţia eclipticei şi punctele echinocţiale şi solstiţiale

Soarele se mişcă în decursul unui an într-un cerc maxim care taie ecuatorul în două puncte îndepărtate la o distanţă de jumătate de periferie a cerului şi sub un unghi de 23.5°. Cercul acesta maxim l-au numit astronomii greci când „κύκλος ήλιακός” (cercul soarelui), când „κύκλος εκλειπτικός” (cercul ecliptic), cu termenul din urmă din cauză că în acel cerc apar eclipsele, adică întunecările soarelui (αί εκλείψεις). După greci şi astronomii noi numesc calea anuală a soarelui ecliptică, iar unghiul sub care ea este înclinată spre ecuator, înclinaţia eclipticei, are o valoare de 23.5°

În ecliptică sunt marcate cele 4 puncte depărtate între ele la distanţa de 90°, două echinocţiale şi două solstiţiale. Cele dintâi sunt punctele în care ecuatorul se taie cu ecliptica. Când soarele se află în ele, atunci ecuatorul este cercul său zilnic şi atunci în toate locurile pământului ziua este egală cu noaptea. Soarele intră într-unul din ele cu începutul primăverii, în celălalt cu începutul toamnei, şi deci cel dintâi se numeşte punctul echinocţial de primăvară, iar al doilea punctul echinocţial de toamnă.

Cele din urmă sunt depărtate faţă de ecuator cu distanţa înclinaţiei eclipticei şi unul din ele se află în emisfera nordică, iar celălalt în emisfera sudică. Soarele îl atinge pe cel dintâi la începutul verii, pe cel al doilea la începutul iernii şi de aceea se şi numesc unul punctul solstiţial de vară, iar altul punctul solstiţial de iarnă.

Însă punctele acestea se numesc solstiţiale din cauză că soarele ajungând la ele nu trece peste ele spre a se muta mai departe spre nord sau spre sud, ci se opreşte în ele şi apoi se întoarce iarăşi spre punctul estic de la care a plecat. La astronomii greci ele au numele de „τροπαί, τροπαί θεριναί, τροπαί χειμεριναί, σημεία τροπικά” (întoarcerea de vară, întoarcerea de iarnă, punctele întoarcerii), pe când cele echinocţiale numele de „σημεία ισημερινά” (puncte echinocţiale). Timpurile în care soarele intră în aceste patru puncte principale ale căii sale se numesc echinocţii şi solstiţii.

Forma spirală a căii solare
Am arătat că soarele participă la rotaţia zilnică a globului cerului şi că pe lângă această mişcare mai circulă încă, în tot anul, odată împrejurul cerului, în direcţie oblică către ecuator. Uşor se pricepe aşadar că calea ce o face soarele trebuie să fie în urma acestei mişcări compuse, o linie spirală cu 182 - 183 de încolăciri, în care el, între punctul solstiţial de iarnă şi cel de vară, se apropie şi se depărtează alternativ de zenitul nostru. Totuşi, încolăcirile spiralei sunt aşa de aproape una de alta, că se poate considera fiecare din ele, ca fiind un cerc paralel al ecuatorului cerului.

Paralelele principale ale ecuatorului

Paralelele ecuatorului cerului, cele trase prin amândouă punctele solstiţiale, se numesc „cercuri tropice” (κύκλοι τροπικοί), unul, şi anume cel boreal la astronomii antici greci „tropicul de vară” (τροπικος θερινός), la astronomii moderni „tropicul racului”, altul, şi anume cel austral la cei dintâi „tropicul de iarnă” (τροπικος χειμερινός), la cei din urmă „tropicul capricornului”. Tropicele sunt cercurile zilnice ale soarelui la începutul verii şi al iernii, când ziua este cea mai lungă sau cea mai scurtă. De aceea îi şi numeau astronomii greci pe unul de vară, pe altul de iarnă, pe când ecuatorul însuşi ca cercul zilnic al soarelui în timpul echinocţiilor purta la ei numele de „cercul echinocţial” (κύκλος ισημερινός). Iar cum de vine că tropicele la astronomii de astăzi se numesc, unul „tropicul racului”, iar celălalt „tropicul capricornului”, asta se va arăta acolo unde va fi vorba de zodiac. Paralelele ecuatorului cele trase prin polii eclipticei se numesc „cercuri polare”, unul, şi anume cel boreal la astronomii greci „cercul arctic” (κύκλος αρκτικός), altul, şi anume cel austral tot la aceiaşi „cercul antarctic” (κύκλος ανταρκτικός). Cercuri asemănătoare acestor cercuri tropice şi polare se află şi pe globul pământului, unde ele determină cele cinci zone: zona caldă, cele două moderate şi cele două reci.

Timpul solar adevărat şi mediu

Timpul care trece de la o culminaţie de sus a soarelui până la alta imediat următoare este o zi solară. Pentru că mişcarea soarelui în ecliptică se face de la vest spre est, aşadar în direcţie opusă mişcării zilnice a stelelor, ziua solară e mai lungă decât ziua siderală. Acum se poate calcula lesne proporţia indicată mai sus între timpul sideral şi între timpul solar mediu. Timpul care îi trebuie soarelui ca pornind de la punctul echinocţial cel de primăvară să se întoarcă iarăşi la acelaşi punct, aşadar timpul care îi trebuie lui spre a parcurge odată ecliptica, se numeşte „an”. Anul are (aproximativ) 365 de zile; aceste 365 de zile sunt însă egale cu 366 de zile siderale, fiindcă soarele în decursul tocmai acestui timp circulă odată împrejurul cerului. Proporţia între ziua solară şi ziua siderală este prin urmare 366/365 = 1,00274 şi de aici reiese că ziua solară sau 24 de ore solare fac 24 h 3 m 56,56s siderale, potrivit tabelului de mai sus.

Timpul nu este acelaşi în fiecare loc de pe faţa pământului, ci depinde de meridianul locului. Prin urmare, toate locurile pământului care nu sunt situate pe acelaşi meridian al pământului au într-unul şi acelaşi moment timp diferit. Mărimea diferenţei timpului atârnă precum se înţelege lesne de mărimea diferenţei lungimii geografice a locurilor. În momentul când soarele stă la noi în meridian, în alte locuri răsare şi iarăşi, în alte locuri apune. Când la noi este amiazăzi, cei ce locuiesc 90° spre est au 6 ore după amiazăzi, antipozii noştri miezul nopţii şi cei ce locuiesc 90° spre vest 6 ore dimineaţă. Dacă un călător ar fi în stare să ţină pasul egal cu soarele şi să înconjoare odată cu acesta pământul în 24 de ore în direcţie de la est spre vest, el ar avea tot timpul călătoriei sale unul şi acelaşi timp al zilei. Plecând la amiazăzi, în toate locurile pe unde ar trece ar fi timpul de amiazăzi, şi tot la amiazăzi ar ajunge iarăşi acasă…

S-a zis mai înainte că timpul în care soarele plecând din unul din cele 4 puncte principale ale eclipticei, de ex. din punctul echinocţial de primăvară, se întoarce iarăşi la acelaşi punct se numeşte „an”. Dar în decursul timpului acestuia, soarele a parcurs cele 360° ale eclipticei mai lent decât cerul înstelat, zodiacal (al 8-lea), din cauza precesiei punctelor amintite. Acest decalaj creează un arc al precesiei de 50'2". Deci se face deosebirea între anul tropic şi anul sideral. Anul tropic este anul în sensul sus arătat, aşadar timpul întoarcerii soarelui la acelaşi punct principal al eclipticei, de la care a plecat, şi dacă a plecat de la un punct solstiţial, timpul întoarcerii lui la acelaşi punct solstiţial. Fiindcă punctele solstiţiale se numesc greceşte „τροπαί”, apoi şi anul în sensul arătat are numele de „tropic”. În anul tropic soarele parcurge 360° - 50'2" ale ecliptice. Timpul însă în care cerul zodiacal face cele 360° în capăt se numeşte „an sideral”. Anul sideral este ceva mai lung decât cel tropic, din cauza diferenţei de viteze, cerul zodiacal mergând, cum s-a mai spus, mai iute decât soarele, şi prin urmare parcurgând cele 360° într-un timp mai scurt. În viaţa civilă se întrebuinţează numai cel tropic, pentru că printr-însul se condiţionează schimbarea anotimpurilor şi a lungimilor zilelor şi nopţilor.

Cu ajutorul echinocţiilor celor observate de Iparh şi notate în Almagestul lui Ptolemeu şi prin asemănarea lor cu echinocţii din timpurile noastre, astronomii noi au fost în stare a determina cât se poate de exact anul tropic mediu. După ei anul acesta numără 365,24224 de zile sau 365 de zile 5 ore 48 de minute 51 de secunde (sau 48 s). Ştiindu-se lungimea anului tropic mediu, se poate afla uşor lungimea anului sideral prin proporţia:
360° - 50'2" : 360 = 365 z 5 h 48 m 51 s (48 s): anul sideral. Ea este 365 z 6 h 9 m 11 (10) s.

Anul sideral nu se potriveşte pentru trebuinţele vieţii comune, pentru că anotimpurile în el nu rămân fixe, ci cu progresarea timpului îşi mută deplin locul lor. Trebuinţelor vieţii comune poate să-i corespundă numai anul tropic. De aceea este el şi baza calendarului nostru. Din el s-a format anul solar civil, care - se înţelege - trebuie să se compună din un număr întreg de zile.

Zodiacul şi cele 12 zodii

Mişcările celor mai multe planete, anume ale tuturor acelora ce erau cunoscute în vechime, privite de pe pământ, se văd făcându-se între marginile unui brâu îngust al cerului, care este aprox. 20° de lat şi se împarte de ecliptica soarelui de-a lungul în două jumătăţi. Brâul acesta se numeşte „cercul zodiilor, zodiac” (ό των ζωδίων κύκλος, ό ζωδίακος) pentru cele 12 grupe de stele sau constelaţii ce se află în el  şi care poartă în astronomia grecească numele de „ζωδία”. Cuvântul „ζωδίων” înseamnă în sens propriu un animal mititel, iar în sens impropriu în genere oricare din cele 12 constelaţii ce se află în brâul amintit. După numărul acestor constelaţii, zodiacul şi în el ecliptica se împarte în 12 segmente egale, numite şi ele de astronomii greci „ζωδία” sau şi „δωδεκατημόρια” (douăsprezecimi), iar de cei noi „semne” (signa).

Semnele acestea, înşirate pe rând aşa cum trece soarele prin ele în cursul său anual de la vest spre est, cu numirile lor speciale, luate de la constelaţiile zodiacului, sunt următoarele: Berbecul (κριός), Taurul (ταυρος), Gemenii (δίδυμοι), Racul (καρκίνος), Leul (λέων), Fecioara (παρθένος), Balanţa (ζυγός), Scorpionul (σκορπίος), Săgetătorul (τοξότης), Capricornul (αιγοκέρος), Vărsătorul (ύδροχόος), Peştii (ιχθύες).

Pe fiecare  din cele 12 semne ale zodiacului sau ale eclipticei astronomii greci îl împărţeau în 30 de grade (μοιραι), aşa că zodiacul sau ecliptica întreagă conţinea 360°. Soarele intră în timpul echinocţiului de primăvară în semnul Berbecului, petrece cam la o lună în fiecare semn şi le străbate toate pe rând într-un an. Deci cele 3 semne dintâi: Berbecul, Taurul, Gemenii se numesc „semnele primăverii”; ele ocupă cuadrantul de la punctul echinocţial de primăvară până la punctul solstiţial de vară. Cele 3 următoare: Racul, Leul, Fecioara sunt „semnele de vară” şi ocupă cuadrantul de la punctul solstiţial de vară până la punctul echinocţial de toamnă. După acestea urmează „semnele de toamnă”: Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, care se află între punctul echinocţial de toamnă şi între punctul solstiţial de iarnă. Şi în sfârşit vin „semnele de iarnă”: Capricornul, Vărsătorul, Peştii, care umplu cuadrantul din urmă, pe cel de la punctul solstiţial de iarnă până la punctul echinocţial de primăvară. Vedem că cele patru puncte principale ale eclipticei corespund începuturilor Berbecului, Racului, Balanţei şi Capricornului şi de aceea astronomii obişnuiesc a le numi şi „punctul Berbecului, Racului, Balanţei şi Capricornului”. Iar cercurile zilnice ale soarelui când acesta se află în punctul Racului (adică în cel solstiţial de vară), sau în punctul Capricornului (adică în cel solstiţial de iarnă), se numesc cel dintâi „tropicul racului”, iar al doilea „tropicul capricornului”.

Cele 6 semne Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara se numesc „semne boreale”, pentru că se află în emisfera nordică a cerului iar cele 6 semne Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul, Peştii se numesc „semne australe”, pentru că se află în emisfera sudică a cerului.

O altă împărţire foarte uzitată este cea în „semne suitoare şi coborâtoare”. Cele suitoare sunt: Capricornul, Vărsătorul, Peştii, Berbecul, Taurul, Gemenii, iar cele coborâtoare: Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul. Soarele trece prin cele dintâi suindu-se de la punctul solstiţial de iarnă până la cel de vară, prin cele din urmă, coborându-se de la cel de vară la cel de iarnă. E de observat că semnele eclipticei în timpul de faţă nu coincid cu constelaţiile zodiacului de la care este luat numele lor. În timpul de faţă, soarele, aflându-se cu începutul primăverii la începutul adică la capătul vestic al semnului Berbecului, nu se află şi la începutul, adică la capătul vestic al constelaţiei omonime, ci la începutul, adică la capătul vestic al constelaţiei Peştilor.