Evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi

Ieromonah Serafim Rose
forum hexaimeron
Evoluţia, un proces nesupravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă temporală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu, este o supoziţie filosofică
Hexaimeron Cosmologie Calendar Astronomie Intrebari Frecvente
| |
|
|
|
Falsa teorie Big-Bang
 
 
FALSA TEORIE BIG-BANG
(text prelucrat de consiliul de redacţie hexaimeron.ro)
 

Cum s-a format Universul?

Teoria Big Bang-ului (a marii explozii) a fost enunţată, ca o necesitate de explicare a apariţiei universului, cu ajutorul cosmologiei şi al fizicii particulelor elementare (cuantice), în urma presupusei descoperirii în anul 1920, a expansiunii universului.

Această presupusă dilatare constantă nu justifică o serie de proprietăţi ale universului văzut, de pildă uniformitatea.
De ce materia ce a format mai apoi universul, nu s-a îndepărtat până acum la infinit cu acea gigantică viteză? De ce materia se mişcă astăzi, nu numai pe circumferinţa sferei de la marginea universului văzut, ci şi uniform "plutind" în întreg interiorul ei, sub formă de roiuri de galaxii?

Pentru a încerca să-şi salveze teoria conform căreia Big Bang-ul s-a produs la momentul 0 (zero), fizicianul A. Guth, a elaborat o altă teorie privind comportarea universului din momentul când trecuseră 1/10^35s de la intrarea sa în existenţă. Mai mult chiar, în momentul acesta el reconsideră că a avut loc Big Bang-ul. Un colectiv de teoreticieni, au revizuit modelul lui Guth, numindu-şi teoria “noul univers inflaţionar". Pe baza unor calcule de presupunere, ei preconizează că universul observabil este doar o mică fracţiune a domeniului spaţiu-timp în care a apărut. Astfel idealul hotar spaţio-temporal s-ar afla la 1030 ani lumină de noi. Noua teorie nu scapă nici ea de problemele celeilalte teorii mai vechi (ca de exemplu uniformismul).

Studiind spaţiul actual cu radiotelescoape de puteri din ce în ce mai mari, astronomii descoperă că până la cele mai îndepărtate galaxii, se mai află nenumărate alte galaxii mult mai apropiate nouă, mai slabe în luminozitate, dar aşezate destul de uniform şi izotrop. De aceea se pune problema uniformismului (împestriţării) materiei în spaţiu: de ce se află în cantităţi aproximativ egale pe fiecare sută de milioane de ani lumină?

Căutând să dea o explicaţie ştiinţifică apariţiei masei-energie de la început, unii teoreticieni au emis o serie de idei speculative, cum ar fi: ideea de univers ciclic, ideea de buchet de universuri, ideea stării staţionare (steady state), etc.

Se concluzionează că în infinitatea timpului trecut, materia expulzată după Big Bang, s-ar fi îndepărtat tinzând la infinit în nelimitatul vid, dacă forţa gravitaţională nu ar fi învins în cele din urmă forţa de inerţie în expansiune a universului. Astfel oricare două stele nu s-ar mai fi “văzut " una cu alta, ba chiar toate stelele s-ar fi răcit în timp, ajungând bulgări de gheaţă în necunoscut.

Viteza actuală de "expansiune" a universului se presupunea că creşte pe direcţia de observare cu o rată de cca 14 Km/s pentru fiecare alt milion de ani lumină. Valoarea a fost dedusă din numeroasele calcule făcute pe observarea cu Hubble a deplasării spre spectrul roşu a radiaţiei venite de la stele.. Altfel spus, lumina are o intensitate constantă dacă sursa nu se îndepărtează de observator, însă în cazul în care viteza de îndepărtare atinge un procent important din viteza luminii, atunci lumina observată de la sursă, scade în intensitate, lucru tradus empiric prin coborârea ei spre un spectru de radiaţie inferior (roşu)

Conform unui studiu recent care a durat 7 ani cu privire la viteza pe orbită a planetelor aflate la marginea Universului, efectuat cu Telescopul Hubble, cercetătorii nu mai sunt siguri că Universul este în expansiune. Ipoteza expansiunii a fost trecută într-un plan secundar odată cu apariţia Teoriei M care presupune că apariţia Big-Bang-ului a fost cauzată de ciocnirea a două Universuri paralele preexistente aflate într-un spaţiu cu 11 dimensiuni.
Teoria M exclude orice speculaţie cu privire la Dumnezeu, Hawking afirmând că prin această nouă teorie ştiintifică Dumnezeu este exclus definitiv din ecuaţia apariţiei şi formării Universului.

Se presupune că universul nostru a apărut spontan din freamătul vidului sub forma unei perechi de univers: unul din materie altul din antimaterie. Sau chiar a apărut ca un buchet de universuri perechi materie-antimaterie, ce are forma asemănătoare unei ghirlande formate de baloanele unui săpun.

Buchetul de universuri
Ideea are prea multe presupuneri:
1. Că nu s-a descoperit nicăieri până acum antimaterie;
2. Că un atom de materie dacă s-ar întâlni cu un atom de antimaterie s-ar anihila reciproc eliberând o cantitate uriaşă de energie cel puţin egală cu masa-energia lor, adăugând la ea energia nucleară ce ar sparge ambele nuclee de atomi. Această explozie ar distruge părţi importante dintr-o galaxie şi ar fi însoţită de o mare emisie de lumină. Astfel că la zona de contact tangenţială a două universuri alcătuite din materie, respectiv antimaterie, s-ar observa aceste explozii, ceea ce până astăzi nu s-au pomenit;
3. Întrebarea "Cum a apărut universul din nimic?" nu a aflat răspuns, ci s-a mutat în alte întrebări: ce a făcut vidul să se mişte şi ce s-a mişcat dacă nu era nimic? Dacă a rezultat vreo materie, de unde energia colosală ce a compus-o?
4. De altfel chiar majoritatea oamenilor de ştiinţă o consideră o teorie neserioasă, noi de ce am considera-o altfel?

Starea staţionară
Este o teorie concurentă Big Bang-ului, ce afirmă că materia a evoluat departe, în afara spaţiului vizibil. Pentru a se contrabalansa tendinţa spre decădere universală (cauzată de legea entropiei, despre care voi vorbi), se postulează că o nouă materie, sub formă de hidrogen, se formează în continuu din nimic, undeva, afară în spaţiul nevizibil. Cât e de aberantă şi această teorie?... se poate lesne observa. Practic vorbind, teoria stării staţionare a fost cu totul abandonată, chiar şi de către cel care a formulat-o, Sir Fred Hoyle. în plus, Sir Fred şi mulţi alţii au respins şi teoria marii explozii.

Am lăsat special pentru la urmă tratarea ideii de univers ciclic, pentru a-i acorda mai multă atenţie, dat fiind că e considerată a fi o teorie oarecum acceptată. Nici această teorie nu răspunde la toate lacunele ridicate de modelul inflaţionist. Astfel ciclicitatea trebuia să explice apariţia materiei (energiei) din nimic şi faptul că nu ne-am pierdut în infinitul spaţiu, pe când de fapt nu explică!

Oamenii de ştiinţă refuză ipoteza ca Universul să fi ieşit din nimic, invocand că nimicul nu putea naşte decât tot nimic (Ex nihilo nihil). Chiar şi doi din cei care au generat această teorie, recunosc că au redus universul la mărimea unei particule pentru că, după Guth: "Eşti ispitit atunci să faci un pas mai departe şi să speculezi că întreg universul a evoluat literalmente din nimic" şi Tryon afirmă chiar: "...că universul nostru a avut ca origine fizică o fluctuaţie cuantică (?!?) a unui adevărat vid preexistent, sau a stării de nefiinţă". Deci am recurs la ideea că am ieşit din alt bob de univers abia contractat. Dar problema se permută în acesta: acel preunivers din ce a ieşit? Dacă a ieşit din altul de din-naintea lui atunci problema se mută la infinit şi e tot nerezolvată. Ba, în plus, se iveşte o altă anomalie mai aberantă: dacă universurile au fost ciclice dintotdeauna, atunci implicit materia ar trebui să fie infinit cantitativă pentru a nu se consuma în cicluri. Dar acest fapt nu ar mai fi permis ciclicitatea universului!

Observaţiile au convins pe astronomi că Big Bang-ul nu a avut posibilitatea să fabrice suficientă materie pentru a conduce universul spre un colaps gravitaţional. Se presupune că materia din univers contribuie cu o zecime-două la densitatea necesară pentru a opri expansiunea universului. De aceea, susţinătorii modelului de univers închis, căutând să explice cum colapsul, "marea prăbuşire", ar putea avea loc, au început să caute celelalte nouă zecimi lipsă din masa universului , adică ~9•10^55 kilograme ca să arate că se poate opri expansinea!

Se poate pune întrebarea: cui îi foloseşte o falsă demonstraţie? Astfel s-a presupus existenţa unor "particule", numite neutrini, neutri din punct de vedere electric. Numărul lor estimându-se la 500 milioane/m3 (pe oricare metru cub!). Neutrinii trebuie: să se mişte liber prin univers, scăldându-l şi penetrând orice corp; să aibă toţi viteza luminii; să aibă potrivit teoriei relativităţii lui Einstein masă când stau pe loc (dacă i-ai putea opri), şi masă zero când se mişcă cu viteză relativistă (a luminii). Vă amintim că acestea sunt particule ipotetice! Cu toată silinţa care şi-au dat-o astronomii, nu au reuşit să descopere nici un neutrin! Nici să creeze vreunul pe cale experimentală în 5 acceleratoarele de particule. Dar totuşi le presupun cu încăpăţânare existenţa.

Datorită faptului că telescoapele noastre au întâlnit nori imenşi de "materie întunecată", dar în nici un caz "găuri negre", nici alte idei speculative, cum ar fi: nebuloase rotative, aglomerări meteorice, nori de praf turbulent, etc,... ar fi de preferat să nu le presupunem. Găurile negre sunt prin "definiţie" spaţii unde materia din jur fiind prinsă ca într-o capcană gravitaţională este strivită şi compresată până la densităţi ce tind spre infinit. De ce nu se formează stele, dacă s-au depăşit de mult în ele densitatea necesară unei erupţii nucleare, nimeni un poate spune!

S-a inventat însă o altă ipoteză, că găurile negre sunt o poartă către un alt univers cu a patra dimensiune spaţio-temporală adăugată, sau către un univers cu mai mult de patru dimensiuni. Astfel, spun unii, se poate demonstra şi matematic Big Bang-ul! (Despre stringuri şi ipotezele matematice ale unor universuri cu mai mult de patru dimensiuni vom mai vorbi.) Oricum, din faptul că se acceptă existenţa unor găuri negre pe post de spaţii comprimate de reciclare şi de depozitare a materiei lipsă, nu se deduce decât că s-a descoperit o nouă găselniţă pentru a le explica pe altele. De fapt, teoretic, nu le explică nici aşa!

Iată: "Când cercetătorii au introdus particularităţile modelului universului inflaţionar în ecuaţiile celei mai simple teorii ale marii unificări, a reieşit că galaxiile prezentau tendinţa de a colapsa (sau imploda = explozie către înăuntru) sub formă de găuri negre, la o vârstă foarte timpurie a universului", ceea ce nu e bine pentru că s-ar fi pierdut acolo toată materia şi nu ar mai fi avut ce să expansioneze!

Atunci s-au văzut nevoiţi să inventeze o nouă formă de materie (particule WIMPS sau X, neutrini grei, axioni etc...), pe lângă legi fizice noi, care prin mărimea lor să nu dea voie materiei de început să implodeze.

Fizicienii nu pot descrie cu precizie ce se va întâmpla cu golul negru supergigant, cum va colapsa universul în continuare. Nu se ştie cum să se extrapoleze ecuaţiile care guvernează structura la scară mare a universului spre o stare de densitate infinită, cum este considerat golul negru din starea finală a contracţiei universului închis (marea sfărâmare). Ar fi totuşi posibil ca înainte ce densitatea devine infinită să acţioneze un mecanism, încă necunoscut, care să dea un impuls universului pentru o nouă expansiune. Marea dificultate pentru modelul universului oscilant constă în lipsa de explicaţii pentru a înţelege cum poate fi "netezit" un univers neomogen şi anizotropic format dintr-o reuniune de goluri negre; nu se ştie cum s-ar putea iniţia procesul de oscilare.

O teorie geometrică a gravitaţiei propusă de Albert Einstein, apare în 1916 sub numele de teoria relativităţii generalizate, care avea să încerce să rezolve conflictele apărute între teorie şi observaţie, privind curbarea razelor de lumină la trecerea pe lângă soare şi încercarea de a demonstra teoria unificării forţelor gravitaţională şi electromagnetică într-o singură forţă. În anul 1919 un student la Universităţii Kaliningrad, Theodor Franz Eduard Kaluza observând că teoria relativităţii generalizate, a unui spaţiu 4 dimensional nu explică teoria unificării forţelor în superforţă, a propus suplimentarea acestui spaţiu cu o a cincea dimensiune. Dar această idee nu a fost adoptată, pentru că nu explica curbura razelor de lumină în apropierea Soarelui.

Ca o consecinţă a acestei teorii, a existenţei stringurilor, este imposibil să se satisfacă simultan principiile mecanicii cuantice şi ale relativităţii restrânse fără ca dimensiunea spaţială în care se deplasează stringurile să fie aleasă la o valoare particulară. Astfel s-au considerat spaţii multidimensionale mergând până la spaţiul cu 10 dimensiuni. Se mai caută încă masa lipsă într-o serie de teorii nedemonstrate şi candidaţi stranii cum ar fi: existenţa monopolilor magnetici (care au ieşit din modă), "stele bosonice", "pepite de quarkuri", "materia obscură" şi "materia întunecată"

Intrebările fundamentale pe care şi le pun azi cercetătorii în căutarea unui răspuns la problematica formării şi evoluţiei Universului sunt:

1) De ce trăim într-o lume asimetrică şi anume într-o lume unde nu există antimaterie, deşi legile fizicii permit formarea de materie şi antimaterie. Se fac cercetări intense pentru a se înţelege mecanismul prin care s-a format materia în Univers prin explozia iniţială (Big Bang). Ar fi trebuit să se formeze în egală măsură alături de materie şi antimaterie;

2) De ce doar 4,6% din materia existentă în Univers este ceea ce putem vedea - azi - cu mijloacele instrumentale existente?
Restul de 23% reprezintă aşa numita materie întunecată (dark matter) şi 72% energie întunecată (dark energy) despre care nu se ştie în ce constau;

3) Care este rolul neutrinilor în formarea şi evoluţia Universului? Neutrinii sunt considerati a fi particule componente iniţiale ale materiei, rezultate ca urmare a "Big Bang-ului". Valoarea absolută a masei lor este încă o necunoscută şi interacţia acestora cu alte componente ale materiei este foarte slabă, de unde şi greutatea de a putea fi detectate. Prin corpul omenesc se "considera" ca trec cca. 100 bilioane de neutrini într-o secundă, pe care noi nu îi simţim?

Prima lege a termodinamicii, a conservării energiei într-un sistem închis (un spaţiu ce nu face schimb de materie sau de energie cu exteriorul, independent de restul, este ideal şi ipotetic), această lege deci, ar arăta că materia nici nu s-a "creat" de la sine, nici nu s-a distrus, dar s-a schimbat. In concluzie materia nu ar fi putut ieşi niciodată din nimic!
A doua lege a termodinamicii, a entropiei (decăderii energetice), afirmă că orice sistem lăsat fără influenţe din afară tinde întotdeauna să se mişte de la o stare ordonată către o stare dezordonată, energia lui decăzând în nivelele inferioare, ajungând în final la starea de mişcare total haotică şi la imposibilitatea de a mai efectua lucru mecanic.

Când toată energia cosmosului se va fi degradat până la starea de energie calorică haotică, universul va fi murit de "moarte termică". Faptul că universul încă nu este mort este o dovadă clară că el nu este infinit de bătrân. Universul nostru actual se "considera" ca este un continuum de spaţiu, masă şi timp, astfel dacă una dintre aceste entităţi a avut un început, celelalte două nu trebuie să fi început simultan cu ea?

Se vorbeşte în ştiinţă despre trei forme de entropie:
1. Entropia clasică - despre care am vorbit şi arată că la orice schimbare fizică, ce are loc prin ea însăşi, întotdeauna decăderea energetică se măreşte; 2. Entropia statică - fiecare energie are asociată ei un grad caracteristic calitativ de ordine. Acest grad scade, pentru că dezordinea (entropia) energiei creşte; 3. Entropia informaţională - ce are legătură cu sistemele de prelucrare şi/sau transmitere a informaţiei, arătând gradul de degradare (entropie) a informaţiei, aceasta mai fiind numită şi zgomot sau grad de incertitudine a informaţiei.

Decăderea energiei.
În sfârşit, trebuie menţionat faptul remarcabil că toate procesele implică schimburi de energie şi aceste schimburi tind întotdeauna să meargă "în jos", astfel încât rezultă o netă descreştere în "disponibilitatea" energiei convertite pentru o acţiune utilă ulterioară. Cu toate că legea conservării energiei (prima lege a termodinamicii) ne asigură că nici o energie nu se pierde, această lege a decăderii a energiei (a doua lege a termodinamicii) ne spune că energia coboară continuu spre nivele de utilitate inferioare. Ce ne spune această a doua lege, prin urmare, este că în marele joc al universului noi nu numai că nu putem câştiga, nici măcar nu putem realiza un scor egal!

Deci, potrivit modelului oscilant, ceea ce s-ar fi petrecut înainte de Big Bang ar fi fost un ciclu nesfârşit de naştere, moarte şi renaştere. Slăbirea treptată a forţei de inerţie (de înaintare) va opri în cele din urmă expansiunea şi va începe un proces de apropiere a galaxiilor, datorită atracţiei gravitaţionale, care va culmina prin contopirea lor în grăuntele primordial din care s-au mai format o dată. Apoi, întocmai ca un resort comprimat, universul se va destinde într-o nouă erupţie de expansiune, forând o nouă generaţie de galaxii, stele şi planete. Totuşi, mulţi teoreticieni sunt convinşi că un astfel de proces ciclic, dacă ar exista, nu ar putea continua la infinit, deoarece cu timpul s-ar epuiza energia sistemului. Ar exista însă o excepţie
(spun ei), destul de stranie, că fiecare oscilaţie ar avea o perioadă mai mare decât precedenta, ceea ce ar însemna că stadiul nostru actual ar fi precedat de un număr finit de cicluri. Prin aceasta, Universul nu ar mai avea un trecut infinit şi problema infinitului revine ca întrebare.

Anume, dacă e un număr finit trebuia să se fi terminat de mult cu universurile în serie. Nu văd de unde norocul ca al nostru să fie ultimul şi iarăşi nu văd din ce s-a obţinut primul grăunte din aşa zisul prim univers (cu densitate şi temperatură infinită)? De ce a "explodat"? De ce e nevoie să inventăm alte legi fizice când vedem că cele reale nu pot explica iluzia unor teorii hazardate?

Planetele din sistemul nostru solar se presupune că s-au format prin atracţia gravitaţională, exercitată de soare asupra uriaşilor meteori din preajmă, sau dintr-o astfel de ciocnire a lor. Acest model întâmpină şi el destule inexplicaţii:
• Concentrarea a 98% din momentul unghiular al sistemului solar în planete, în timp ce 99.8% din masa sistemului solar este concentrată în Soare;
• Înclinaţia extremă a orbitelor lui Mercur şi Pluton, cât şi aceea a asteroizilor, meteorilor şi a cometelor faţă de planul eclipticii Soarelui;
• Rotaţiile axiale retrograde ale lui Uranus şi Venus. Faptul că o treime din sateliţii planetari au orbite retrograde faţă de sensul de rotaţie a planetelor de care aparţin, etc ...

S-a presupus că "satelitul natural" Luna s-a desprins din Pământ. Exista multe ipoteze privind formarea "satelitului", care pot fi grupate în patru mari categorii: ipoteza desprinderii din Pamânt, a captarii, a acretiei si a unui impact de dimensiuni gigantice. Ipoteza desprinderii din Terra si a acretiei nu pot fi dovedite ca fiind fizic posibile. Celelalte doua au si ele o probabilitate extrem de redusa. Practic, nici una dintre ipotezele formulate nu explica în mod satisfacator prezenta Lunii alaturi de Terra, acest lucru ramânând în continuare un mister (incredibilă constatarea oamenilor de "stiintă")

a. Ipoteza desprinderii din Pamânt a fost formulata în 1879 de George Darwin (cel de al doilea fiu din cei zece ai celebrului Charles Darwin).
Ea porneste de la ideea ca la începutul formarii sale, Terra se rotea extrem de repede (cu o perioada de 2 – 3 ore), ceea ce a dus la aparitia în sectorul ecuatorial a unei proeminente. Aceasta a devenit instabila si s-a desprins. Teoria desprinderii din Pamânt poate explica diferentierile chimice dintre cele doua corpuri ceresti, dar nu si problemele de dinamica. Conform legii conservarii momentului cinetic, viteza de rotatie a sistemului Pamânt –
Luna (sistem format din miscarea de rotatie a Terrei si cea de revolutie a Lunii) ar fi trebuit sa fie mult mai mare decât este în prezent.

b. Ipoteza captarii (Cloud, 1968) presupune formarea Lunii în sectorul asteroizilor. Acum circa 3,9 mld. ani, distanta dintre cele doua corpuri a devenit suficient de mica pentru ca satelitul sa poata fi captat. Probabilitatea unui astfel de scenariu este însa extrem de redusa. Trecerea de la o orbita
initiala heliocentrica, de forma parabolica (relativ la Terra), la cea geocentrica, eliptica actuala, necesita o frânare extraordinara a vitezei de deplasare pe orbita a Lunii, ce ar fi dus la topirea suprafetei lunare, datorita unor maree cu amplitudini de peste 200 km.

c. Ipoteza formarii concomitente a celor doua corpuri prin procesul de acretie nu poate explica diferentierea chimica mare, în special de ce Luna prezinta un continut mult mai scazut în fier (10 % din masa lunara) si elemente usoare (Na, K cu 0,07 %) comparativ cu Pamântul.

d. O a patra ipoteza a câstigat un mare interes cu ocazia conferintei Hawaii (1984). Cu aceasta ocazie a fost revitalizata ideea mai veche a aparitiei Lunii ca urmare a unui impact meteoritic extrem de violent ce ar fi avut loc în perioada de început a evolutiei Pamântului (idee formulata initial în 1946). Aceasta ipoteza pleaca de la ideea unei rotiri initiale mai lente a Terrei. Coliziunea cu un corp de dimensiuni planetare ar fi accelerat perioada de rotatie a planetei. Obs: Ipotezele de mai sus asupra originii Lunii au fost extrase din cursul de Geografie fizica generala al Prof. univ. dr. Iuliana Armas.

Spre surprinderea savanţilor, structura geologică şi chimică a rocilor de pe Lună este distinct diferită de cea a rocilor de pe Pământ. Luna şi Pământul au structuri diferite şi deci origini diferite! S-a presupus că Luna ar fi fost o planetă ce gravita în jurul Soarelui şi la un moment dat aceasta şi-ar fi părăsit orbita, atrasă fiind de gravitaţia Pământului. În urma măsurătorilor s-a constatat că Luna se depărtează de Pământ cu 3-6 cm în fiecare an. Aici încep contradicţiile: Luna dacă nu este "satelit" atunci este Planetă, iar dacă este "Planetă" atunci trebuie să orbiteze obligatoriu în jurul unei "Stele". Poate că nu este întîmplător faptul că Pământul este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar. Telurice se numesc toate planetele care, la fel ca şi Pământul, sunt stâncoase şi conţin silicaţi şi fier. În sistemul solar sunt telurice: Pământul, Mercur, Venus, Marte. Acestea şi alte fenomene
s-au dovedit incapabile de a fi explicate rezonabil cu ajutorul uneia din teoriile evoluţioniste.

Încă o astfel de teorie, incredibilă, afirmă că materia s-a fi răspândit în Univers datorită forţei centrifuge (fugii de centru) care a învins forţa gravitaţiei, ce ţinea materia strânsă ca într-un ghem. Acest model, faţă de celelalte, mai pune trei întrebări în plus:
1 Ce a produs rotirea?
2 Ce viteză de rotaţie poate să învingă o forţă de gravitaţie ce tinde la infinit?
3 De ce s-a răspândit materia sferic, uniform, şi nu în planul de rotaţie asemeni unui disc, ca în galaxii?

Ce spune probabilistica ?

Moto: Dacă haosul ar crea din întâmplare ordine, atunci în următoarea clipă ar face iar dezordine, căci prin definiţie haosul este opusul ordinii!

La întrebarea: "Ce a fost înainte de Big Bang?", unul dintre cei doi teoreticieni ce au enunţat modelul inflaţionist şi anume E.P.Tryon, a răspuns: "eu ofer modesta mea părere că universul este pur şi simplu unul din acele lucruri care se petrec din când în când", cu alte cuvinte, ceea ce a creat lumea a fost probabil întâmplarea. Menţionăm că o succesiune de întâmplări, axiomatic nu are la început o cauză, nu deţine un plan al desfăşurării întâmplărilor şi nici nu urmăreşte o finalitate.

Presupunând, foarte optimist, că procesul de organizare a materiei de la apariţia sa în univers şi până acum, s-a desfăşurat în paşi succesivi reuşiţi, fiecare pas având generoasa şansă de reuşită de 1/2 (adică ori da ori ba), o să aproximăm numărul de reuşite ce le-ar fi făcut întâmplarea pentru a crea ceva. Aproximarea se poate face cu ajutorul probabilisticii.

Probabilistica studiază procentual şansele producerii unui fenomen, sau a modificării unui corp, raportat la un număr de încercări sau raportat şi la legile imuabile ce îl guvernează. Astfel, dacă vom nota cu A şi B două elemente ce stau împreună, ele se pot aşeza în două moduri: AB şi BA. De aici se vede că compusul AB are o şansă din două sau 50% să fie aflat. Dacă notăm trei elemente toate neapărat legate cu: A, B şi C, există şase ordini de a le găsi grupate: ABC, ACB, BAC, BCA, CAB şi CBA. Din acest şir, o singură ordine ce ne-ar interesa (de ex: CAB), o aflăm cu o şansă din şase posibile sau procentual 16,(6)%.

Cifrele din calculul de mai sus cresc alarmant de mult pe măsură ce numărul de elemente creşte şi el. Această creştere numindu-se factorială.
De exemplu pentru 9 elemente avem 9!=362.880, pentru 10!=3.628.800 etc... Există o teoremă a probabilisticii care spune că dacă universul are o vârstă mai mare de 20 miliarde de ani (vom presupune cu indulgenţă că are 30 miliarde de ani şi anume 10^18s), are 10^87 particule ce ar putea interacţiona între ele, iar fiecare interacţiune ar dura a miliarda parte dintr-o secundă (10^9 interacţiuni =1s), atunci am avea un număr total de posibile întâmplări de 10^18 x 10^87 x 10^9 = 10^114. Conform acestei cifre, dacă un fenomen are o probabilitate de a se întâmpla mai mică de 1/10^114, acesta nu a avut şi nu va avea loc nici unde şi nici o dată.

Se observă că neşansa, ca acest univers să se fi format în acest fel, este mult mai mare şi anume de la 10^114 (cât i-ar fi trebuit minim ca să se întâmple cumva, cândva), la 10^118 este cale lungă; cifra din urmă fiind de 10.000 de ori mai mare în neşanse decât prima!

Ce deducţii se pot face ?

Moto: Nici o teorie cu privire la evoluţia cosmosului nu este pe deplin satisfăcătoare şi aici se închide şi modelul standard Big Bang care ne pune în faţa unor întrebări şi probleme fundamentale - Weisskopf

În aspectul său bizar, procesul inflaţionar tot nu explică de ce materia a rămas uniformă şi în urmă, formând atâtea roiuri de galaxii peste tot ?
Cum de forţa gravitaţională s-a desprins din superforţă şi sfidându-se pe sine şi-a schimbat sensul după care şi-a revenit ?
Cum de s-a răcit brusc universul punctiform? Din ce a apărut superforţă neexistând particule? Ce a produs energia din început dacă mai apoi s-a convertit în materie? Cum a apărut acea energie din infinitatea vidului doar într-un punct şi nu dispersat? Cum de a apărut la această densitate sau cantitate, respectiv cu această temperatură?

Toate cele trei forme (vezi mai sus) ale entropiei se opun modelului de autoevoluţie a universului. A treia, a informaţiei, în felul următor: cum s-a conservat informaţia ce învaţă materia să aibă aceeaşi formă în tot universul? Adică orice atom - de hidrogen, heliu, clor, etc...- să fie la fel în orice "colţ" al universului. Asta se vede din analiza spectrală a radiaţiei de rezonanţă emisă de materie, care are valoare fixă, la fel şi oriunde pentru fiecare element chimic în parte. Cum de nu ştie hazardul să inventeze noi tipuri de particule, sau de ce nu apar şi astăzi "ad hoc" acele presupuse superparticule din protounivers (numite de teoreticieni WIMPS - de la particule masive care interacţionează slab)? De unde a apărut şi în ce constă tiparul legilor fizice şi al materiei?

Dacă unii susţin în continuare ideea alegerii întâmplătoare a stării iniţiale a universului, ar trebui să afle că însăşi noţiunea de întâmplare îşi pierde sensul. Ea are sens numai atunci când există variante posibile şi mecanism de alegere. Dar unde erau înscrise variantele dacă universul nu exista încă? Şi care a fost mecanismul de alegere?

Numărul savanţilor ce susţin nejustificat teoriile unui model inflaţionar este minoritar comparativ cu numărul savanţilor ce concluzionează că, prin necesitate logică, trebuie să existe (după cum au numit-o ei) o forţă ordonatoare de univers, sau o minte a universului (Mind of Univers), sau The Cosmic Conscience, sau o Cauză Primară, etc... Din respect pentru efortul depus de unii din aceştia, e greu să nu-i clasifici drept pseudosavanţi, ori neserioşi iar teoriile lor cosmologice pot fi considerate fară să greşim drept pseudo-ştiintă.

În 1875 J. C. Maxwell scria: "descoperim stele atât de îndepărtate încât nici un obiect material nu a putut trece vreodată de la una la alta, şi totuşi această lumină ne spune că fiecare dintre ele este construită din molecule de acelaşi fel ca cele pe care le găsim pe pământ! Nu poate fi găsită nici o teorie a evoluţiei care să explice similaritatea moleculelor. Pe de altă parte, egalitatea exactă a fiecărei molecule cu toate celelalte de acelaşi fel îi dă caracterul esenţial al unui produs creat şi exclude ideea existenţei ei eterne şi de sine stătătoare" După câte se considera actualmente, rezultatul este şi astăzi acelaşi pe care l-a dedus Maxwell: toţi electronii sunt pretutindeni aceiaşi, toţi protonii sunt aceiaşi, şi aşa mai departe. Ne-ar trebui o teorie foarte sofisticată care să ne explice de ce este aşa. Modelul creaţionist, desigur, ne spune de ce este aşa!

Ce e mai vrednic să presupunem că există: "Nimicul a tot creator de materie" sau "Creatorul a tot puternic"?
În concluzie, haosul nu poate naşte decât haos, iar armonia presupune o cauză continuă, ordonatoare şi de susţinere a tot ce există.
Dumnezeu a creat întregul univers şi El l-a creat uni-vers (un vers, o lege), nu multi-vers, în cele şase zile ale Facerii.